Spuneam acum trei ani - in Back (in black) - ca mi-e rusine cu mine, ca sunt las, ca am epuizat scuzele.
Imi amintesc ce traiam, dar e .. "indepartat". Nici acum, daca as incepe sa scriu, n-as fi foarte departe de ce spuneam atunci. Intr-un fel, atunci, asta facea parte dintr-un proces. Care s-a terminat bine, cu rezultatul scontat, m-am "impins" inainte.
Nu mai simt nevoia sa dau vina pe nimeni, pentru ca ma simt singurul vinovat. Nu ma mai simt penibil, ma simt doar vinovat pentru ca am tinut capul in nisip atat de mult timp. Si e o vinovatie pe care intentionez sa o ascund dar sa nu o uit. Nu mai sunt reconciliant sau tolerant pentru ca nu am fost niciodata, dar sunt optimist si am sa ma relaxez. Sunt "rau" si asa am fost intotdeauna, si asa vreau sa fiu, indiferent cui nu-i convine chestia asta. Sunt nebun, dar stiu sa zambesc.
Finalul articolului, daca l-as rescrie acum, ar fi oarecum similar. Nu stiu "cat" de optimist si de relaxat eram atunci, nu-mi amintesc. In dimineata asta, cand m-am trezit la ora 6, mi-am facut cafea si am ascultat EuropaFM, ca acum 5 sau 6 ani, nu ma simt nici relaxat nici optimist.
Simt doar dorinta sa ma razbun. Asa cum n-am mai simtit-o de mult. Imi simt maxilarul inclestat, si evit sa ma uit in oglinda, pentru ca nu vreau sa-mi vad privirea. O sa-mi atraga lumea atentia, oricum, in legatura cu ea. Stiu ca asta nu o sa aduca nimic bun, mi-e putin frica de momentul cand am sa recitesc astazi sau maine articolul asta, dar acum e singurul motor pe care mi-l mai recunosc. Vreau sa ma razbun. Vreau sa fac rau, ca sa ma pot simti bine. Impacat.
Probabil atunci n-a simtit foarte multa lume ca am incetat sa fiu tolerant. Nu imediat, cel putin. Acum lumea o sa fie probabil surprinsa, ca nu mai respect "regulile". Deja zambesc.
Probabil ca, pentru mine, doar asa se unesc punctele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu