Dorinta si abandon. Renuntare, in ambele cazuri.

Spun lucrurile cu aceeasi usurinta ca pana acum, pentru ca am invatat futilitatea cuvintelor. Nu schimba nimic, nici oameni, nici convingeri.

Ma consider un privilegiat, pentru ca am avut intotdeauna ce mi-am dorit. Si o sa fie intotdeauna la fel. Firesc. Curios, marea majoritate a oamenilor care aud asta stramba din nas, si ma considera arogant. Pentru ca se gandesc automat la improbabilitatea unui asemenea fenomen. Si la exhaustiva dorinta de "lucruri" sau "chestii bune". Nu. Mi-am dorit lucruri si le-am avut, oameni - si i-am avut, si rele - si le-am avut si pe ele. Greu de crezut. Mi-am dorit de multe ori rele, si imi doresc in continuare. Si le am.

Am incercat de multe ori sa explic, oricui e dispus sa asculte, ca a vrea nu e acelasi lucru cu a dori. Eu nu am intotdeauna ce vreau, doar ce imi doresc. Si sunt acuzat, de fiecare data, intr-o forma sau alta, ca imi "doresc" doar ce stiu sigur ca pot obtine. Asta e momentul in care ma simt infrant, in dialog. Pentru ca mi-e clar ca nu a(i) inteles. Ca pentru mine a dori e simultan cu a avea. Pentru ca eu nu vreau. Eu imi doresc - Eu am.

In fraza de mai sus am incercat sa scriu de cateva ori "sinonim" si de fiecare data am scris, inconstient, "simultan". Da, e simultan.

Nu mi-a fost niciodata greu sa "renunt". Aud de multe ori in jurul meu reprosul ca "renunt", sau ca "renunt" prea usor. De fapt, nici nu stiu foarte bine cum e sa "renunti" la ceva. Nu cred ca am renuntat, vreodata. La ce sa renunt? Traiesc pentru voluptatea sentimentului ca traiesc. Fara sa ma gandesc la trecut, fara sa ma gandesc la viitor. Nu exista - nici trecut, nici viitor. Sunt iluzii ale lui "a vrea", in conjugari. N-ai vrut, am vrut, ai vrut, n-am mai vrut, vreau sa, vrei sa.

Nu exista decat acum, imi doresc, am.

Tu, in schimb, trebuie sa inveti mai intai sa renunti. Pentru ca altfel nu poti dori. Si nu poti avea. Ti-e greu, probabil, pentru ca asa ai invatat, dar altfel nu ai sa ai niciodata. Pentru ca nu ai sa-ti doresti, niciodata. Ai sa-ti reprimi dorintele. Ai sa le ascunzi dupa ceea ce "vrei". Si cand vrei ceva, e usor sa renunti. Pentru ca intotdeauna exista motive pentru care nu trebuie, sau nu se poate.

Trebuie sa abandonezi intrebarile si normele, ca sa poti sa traiesti. Trebuie sa abandonezi minciunile si mastile, ca sa poti sa fii tu. Sa renunti la "tine"-le care vrea, ca sa poti sa ai ceea ce-ti doresti. Sa renunti la mandrie, ca sa traiesti.

Si in final, cand stii ca totul s-a terminat, sa renunti la trecut, ca sa nu suferi inutil. Povestea, cu bune sau rele, ramane aceeasi, oricat ai vrea s-o schimbi. Nu are nici trecut si nici viitor, e aceeasi oricat ai vrea sa fie altfel. Povestea a fost dintotdeauna acolo, si va fi, intotdeauna. A fost povesta ta, cand ai avut nevoie de ea. E povestea care trebuie sa te invete sa renunti, sa doresti, sa ai.

Si da, articolul asta e pentru tine. Renunta. Doreste.

De ce sa mint atunci cand pot sa uit

Sunt curios daca am o limita, dupa care n-am sa mai pot. Nimic. Orice, adica. Sa nu mai pot, pur si simplu. Mai bine zis, sunt curios care (unde, cand?) e limita - de existenta ei sunt mai mult decat sigur. Poate e moartea, de fapt. Daca ma simt aproape de limita, inseamna ca imi anunt singur moartea?

Sunt fascinat de curiozitatea morbida a umanitatii, ca specie. Nu inteleg de ce oamenii spun "curiosity killed the cat", e mai valabila la noi. Pisica (pisoiul?) a murit ascuns in "cutia de la gaz", bolnav, muscat de caine. Curiozitatea o fi fost a cainelui. Pisica s-o fi gandit, curioasa, "de ce mi se-ntampla tocmai mie?".

Ma intalnesc cu barbati de 40-50 de ani, in care ma regasesc. Ma bucura cei de "succes" care imi seamana, ma sperie ratatii. Decizia, cea care face diferenta intre cine am sa fiu peste 10-20 de ani - e luata deja? Mai am timp?

Cineva mi-a batut obrazul, in trafic. M-a facut sa rad. Gestul obrazului n-are nici o legatura cu lumea in care traim, aici. Alta'data m-ar fi facut sa intru in pamant, de rusine. Nici conditionarile din copilarie nu mai sunt ce erau.

Am atatea de spus, despre nimic. Nimanui.

Pana la urma, toamna asta nu e atat de urata cum parea. Are un zambet din care nu inteleg nimic - si iubesc nesiguranta asta. Are parul prins, si ochii caprui - se uita fix la mine, si nu inteleg ce-mi spune. E bine.

Ma amuza "siguranta" din oameni. Cel mai mult cand sunt siguri "pe mine". Ma amuza dezamagirea si mecanismele de aparare, cand lumea "descopera" ca au gresit - cand au fost siguri pe mine. Sunteti niste papusi, cu sforile prea la vedere. Si tentatia e prea mare, sunt slab.

Uneori, cand e noapte si frig, se aduna toate greselile si "poate ca nu ar fi trebuit sa"-urile. Imi doresc sa pot uita mai usor.

Si nu, asta nu e un strigat de ajutor!

Citeam ceva despre inexistenta "raului in sine". Raul fiind doar lipsa "binelui", "dragostei". Suna bine, asta, de fiecare data cand o aud, si o accept, "educat". Instinctiv insa, simt "existenta" cand vine vorba de rau, si "binele" ca pe un "sentiment" invatat pentru a "cizela" firescul din noi, ca un strat (sau mai multe, dupa persoana) de fard care acopera fata pe care ne-o rezervam doar pentru noi, dimineata, in oglinda.

In timp (mai in gluma sau mai in serios) m-am obisnuit cu dualitatea din mine, fara sa reusesc definitia mea ca persoana "buna" sau "rea". Eu ma simt "rau" si mi-am fabricat pe parcurs masti zambitoare - care merg bine, avand in vedere ca ma vedeti "bun", cu accese de rautate care nu mi se potrivesc.

M-am obisnuit deja, totul in jurul meu se "strica", corup fara sa am nici cea mai mica intentie, langa mine principiile se pervertesc pe "nesimtite". Norocul meu (pana acum, cel putin) este ca am fost inconjurat de persoane "bune". Pregatite mereu sa-mi arate linia - "esti nebun", "nu poti sa spui asa ceva", "cum sa facem asta". Uneori ma simt pierdut in regulilea astea. Fac greseli - comportamente pe care nu si le poate explica nimeni, pe care nu le mai poate acoperi nici "o minciuna bineintentionata"  - si atunci credeai ca sunt "altfel", nu stii ce-a fost in capul meu, nu ma mai intelegi. Nu ma stiti asa, pentru ca nu-mi prea permit sa intreb, incerc sa invat fara sa arat ca nu stiu. Daca m-ai auzit vreodata spunand ca ar trebui abolite legile cu totul, suntem deja destul de apropiati.

N-a reusit sa-mi explice nimeni pana acum de ce nu e "bine" asa. Si continui sa zambesc de fiecare data la fel de satisfacut cand vad cum "cadeti" - de la "principiile" voastre, de la "cinste", de la "fidelitate", de la "altruism", de la "mila", de la "intorsul celuilalt obraz". Mastile voastre sunt cele care le-au creat pe-ale mele. Pana cand nu renuntati voi la ele, eu am sa continui sa "nu fac rau nimanui". Cel putin nu constient.  Si imi pare rau pentru "dezamagirile" pe care le aveti legate de mine - voi m-ati investit cu diverse "calitati" care nu sunt ale mele. Si cel mai comic e ca eu neg, si voi ma considerati "modest".

A hunter loves a bear

Trebuie sa va jucati cu asta. Trebuie. Cred ca e prima reclama care imi place cu adevarat.

http://www.youtube.com/tippexperience

Tristete contagioasa

Trist, asa cred ca pot sa descriu inceputul asta de toamna. Trist, tristete. Nu stiu daca a luat-o de la mine sau eu de la ea. O toamna fara zambete, vinovate sau nu. 

Poate tristetea e din "seriozitate". Este (trebuie!) o toamna serioasa, asta. Fara copilarii. 

Ma plimb singur, "acasa", si nu reusesc sa-mi amintesc decat minciuni, dezamagiri, singuratate. Vad adolescenti pe care ii stiam copii, vad riduri la cei pe care ii stiam adolescenti. Ma simt batran, si asa ii simt pe toti, si nu ii pot vedea cum sunt acum, ii vad cum ii vedeam acum multe toamne in urma. E reconfortant, imuabilul. (Anul trecut, pe vremea asta, vorbeam de inexorabil).  

Zilele astea m-am simtit... inconfortabil. In Septembrie. Cum spune Brenciu? "Vreau din nou linistea de cand toamna incepea" E aici, undeva, totusi nu pot s-o ating.   

Urasc viteza cu care trece acum timpul aici, vreau caldura dulce a toamnei, si ma simt rupt, decalat. Si e cu atat mai evidenta ruptura, cu cat toti din jur imi spun cat de greu trece timpul. Pentru mine trece prea repede, a trecut deja. 

E dureroasa, raceala din mine, stiu ca am nevoie de ea, mi-o accept, dar e dureroasa. Nu ma plang nimanui, nu am in ochii cui sa ma uit. Sunt obosit, sau poate slab, stiu ca ar trebui sa fiu rece doar acolo, nu si aici, dar nu pot, sau am uitat cum. Stiu cum sunt din afara, cand sunt asa, dar nu pot decat s-o spun - nu sunt asa. Si chiar daca ne plimbam, de mana, si eu nu sunt "aici", si nu stii unde sunt - sunt aici, te simt langa mine. Si chiar daca-mi vorbesti, si eu nu sunt "aici" - te ascult, sunt aici. Asta e cea mai dureroasa masca, din toate.

Toamna asta a inceput cu sfarsitul. A inceput cu cerul senin si aerul rece, care-mi aminteste de iarna. Cu fumul care se amesteca in masina cu linistea, cu prea multe amintiri. Cu tristetea ca a trecut toamna.

Poate cand ma intorc, peste trei saptamani n-o sa mai fie asa. Poate o sa fie cald, si dulce.