Micromanagement
Micromanagementul e un semn al co-dependentei (nu stiu daca acest cuvant exista in limba romana - deci nu stiu daca am scris corect... ) si al nesigurantei care definesc relatia intre un angajat si un manager prost. Pornind de la aceleasi experiente personale, descriu si dau cateva exemple...
Micromanagement de tipul "asa lucram noi". Ma refer aici la momentele in care inertia "organizatiei" este atat de mare, incat se recurge la metode "vechi" pentru a se rezolva absolut orice problema care apare. Pana si schimbarile se fac tot folosind metode vechi.
"Ce faci aici?"
"Pai, rezolv cutare lucru."
"Cum?"
"Asa, prin cutare metoda, etc"
"Pai nu e bine"
"De ce?"
"Noi nu am facut niciodata asa ceva. " si eterna continuare: "Fa asa(vechea solutie)! Asa e bine."
In aceeasi categorie intra eternele indicatii de tipul "Butonul asta trebuie sa fie mereu in partea dreapta" "De ce trebuie?" "Pentru ca noi asa am facut intotdeauna" Exceptand cazurile in care nevoia de standardizare este cu adevarat importanta (se creaza confuzie, lipseste claritatea, etc ) solutiile de genul asta duc la plafonare, la invechire si in final la lipsa de competitivitate. Mai ales in domeniul in care lucrez, cel al informaticii, al web-ului si internet-ului in particular. "Industria" se devolta - dar organizatia "ramane in urma" aplicand aceleasi solutii invechite. "Psihologia organizatiei" - definita de cea a angajatilor - cedeaza in fata fricii de necunoscut. Se gasesc tot felul de scuze - tehnologiile noi nu sunt sigure, metodele noi nu sunt suficient testate. Si chiar manifestari bizare prin care firma incearca sa convinga clientii ca "e imposibil".
Un alt exemplu de management prost e cel in care angajatul nu e lasat sa-si faca treaba, fiind hartuit cu schimbari minore pentru a satisface un "standard" uneori prea putin important in momentul respectiv. O situatie ipotetica (incerc sa dau un exemplu general, mai usor de urmarit decat ceva ..informatic)
Manager: "Trebuie sa construim o masina, cat mai repede posibil"
Angajat: "Ce fel de masina? Ce model? Cate locuri? Cate .. "
M: "Lasa asta acum !! Seful cel mare vrea in doua zile o masina care sa mearga! Detaliile le rezolvam dupa"
A: (oftand :) ) "Ok"
M: "Cat dureaza sa avem un prim prototip al masinii care sa functioneze, fara detalii?"
A: "Pai.. cam 2 zile..."
M: "Mult... Treci imediat la lucru."
A doua zi:
M: "Cum stam, nu e gata inca?"
A: "Pai .. in 3 ore termin. Masina are 4 roti, si merge. Trebuie sa-i mai pun volanul si .. "
M: "Poftim!?! Pai nu e vopsita! Nu are emblema! Nu are seria inscriptionata pe motor, si nici tapiterie in culoarea de care am discutat!!"
A: "Pai n-am discutat ca trebuie sa mearga si apoi deta.."
M: (Vizibil iritat de incompetenta crasa a angajatului) - "Nu ne putem prezenta cu o masina fara emblema, si fara seria pe motor."
A: "Ok, ma apuc de emblema, atunci".
Dupa 2 ore:
M: "Cum stam, e gata? Deja suntem in intarziere!!"
A: "Cum, intarziere? Am zis doua zile .. "
M: "Pai deja e aproape sfarsitul celei de-a doua zi.. "
A: "Da dar ieri.. "
M: "CE E ASTA? ASTA E EMBLEMA? Nu ne putem prezenta cu asa ceva. Nici culoarea nu e buna. "
A: "Pai .. cum sa le schimb?"
M: "Nu stiu, dar asa nu e bine".
Dupa (alte) 2 ore:
M: "Nu nici asa nu e bine"
Dupa (alte) 3 ore:
M: "Nu nici asa nu e bine"
Dupa ..
M: "Nu, nici asa nu e bine!!" "Of, trebuie sa fac totul singur. Pune aici o linie, aici un cerc, aici culoarea mai deschisa, aici mai inchisa."
A: "Pai ca sa pun aici un cerc mai imi trebuie 2 ore... "
M: "Hai, repede, ca suntem in intarziere"
A treia zi:
M: "E gata?"
A: "Am terminat emblema, si culoarea. Mai am de pus volanul si .. "
M: "Pai cum, nu functioneaza? Credeam ca e gata. Trebuia sa facem o demonstratie ieri!!"
A: "Pai am zis 2 zile - fara detalii, si deja una am perdut-o cu emblema si .. "
M: "AAAA ce naiba chiar trebuie sa am grija de fiecare amanunt, doar am zis de la inceput ca ne trebuie ceva functional, detaliile la sfarsit..."
etc etc (da, stiu ca povestioara asta arata cat de frustrat sunt, dar asta e, nu ma mai pot ascunde la nesfarsit :)) )
Micromanagementul duce la "supraincarcarea" ambelor parti - managerul se ocupa de toate detaliile, angajatul este obligat sa lucreze intr-un ritm si intr-un fel in care nu este eficient. Cauza principala este faptul ca managerii se feresc sa angajeze oameni mai "buni" decat ei - din diverse motive(toate gresite) . Spun "principala" pentru ca exista intotdeauna posibilitatea ca oamenii sa nu faca"ce trebuie" din alte motive, nu doar pentru ca "nu stiu". Oamenii trebuie sa stie intotdeauna exact Ce trebuie sa faca - nu neaparat Cum. Frustrarile unui angajat care este mereu atentionat ca nu face lucrurile cum i s-a spus (metoda proprie poate sa fie mai buna, dar sa nu fie inteleasa de nimeni, din lipsa de cunostinte... ) sau care este intrerupt mereu din activitati pentru a rezolva probleme marunte si mai putin "importante" duce mai mereu la "obedienta malitioasa" - va face tot ce i se spune, chiar daca isi da seama ca face lucrurile gresit, doar pentru a avea satisfactia ca "eram sigur ca nu e bine asa". Micro-managerul va fi din ce in ce mai ostil fata de angajat pentru ca isi da seama ca a gresit - si isi da seama ca angajatul stia asta - si se creaza un cerc vicios. Care nu poate fi incheiat decat prin demisie sau concediere.
Si nu in ultimul rand, vreau sa vorbesc depre managementul de tip "agricol" (explic imediat). Unii manageri au impresia ca oamenii lucreaza (singuri sau in echipa) dupa modelul agricol: 1 tractor ara un camp in 2 zile, deci 2 tractoare ara campul intr-o singura zi. Ceea ce in cele mai multe cazuri este profund gresit. Din disperare sau lipsa de experienta, un manager va pune doi sau mai multi oameni sa lucreze la un proiect pentru a-l termina mai repede. Uneori insa efectul este contrar - timpul creste direct proportional cu numarul de membri noi in echipa: se adauga timp pentru cunoasterea detaliilor proiectului, impartirea sarcinilor, acomodarea echipei, etc. Mai mult chiar - noii membri ai echipei vor face greseli pe care unul din cei cu experienta va trebui sa le repare - pierzand mult timp, evident. Apoi apar frictiuni intre membrii echipei - cei "rapizi" sunt nemultumiti de ritmul in care sunt siliti sa lucreze, cei mai inceti sunt frustrati de sacrificiile pe care le fac, sau de reprosurile (mai mult sau mai putin evidente) colegilor. Ambele categorii insa vor avea la un moment dat un "dusman" comun - pe tine, managerul agricultor.
Acum ma opresc, dar nu am terminat inca, sper sa mai gasesc timp si rabdare pentru restul exemplelor "asa nu" pe care le-am dunat in timp ..
30 aprilie 2008
24 aprilie 2008
Manageriale
Fara "experienta" sau "cunostinte" de management, scriu doar ce mi se intampla in fiecare zi.
Indiferent de profilul si activitatea firmei - constructii, programare sau Patriarhia Romana - 80% (procent ales la intamplare, vreau sa spun "majoritatea") problemelor de care se "loveste" managementul sunt similare si se repeta indiferent de organizatie, doar restul de 20 % au intr-adevar legatura cu domeniul de activitate. In marea majoritate a cazurilor management inseamna oameni nemultumiti (chiar daca sunt programatori sau prelucratori prin aschiere) de salar, de prea putine zile libere, clienti dificili, angajati lenesi, munca de coordonare cu caracter general (cel mai bun ramane, cel mai descurcaret merge la client, etc..). Restul de 20% inseamna efectiv decizii luate tehnic, functie de firma: in ce limbaj scriem programele, ce materiale folosim, dupa care versiune sau traducere a bibliei tinem predica de dimineata (etc, etc).
Si pentru ca problemele sunt atat de similare, rezolvarile lor - gresite sau nu - sunt aceleasi. Comportamentul managerial e similar, indiferent de domeniu. Si ca de obicei, ma concentrez pe greseli.
In primul rand exista acest sindrom al "vinovatiei". Oamenii nesiguri cauta mereu sa ascunda greselile si sa dea vina pe altcineva. Un bun profesionist ( si prin profesionist inteleg un om care cunoaste foarte bine "activitatea" si are multa "experienta") face greseli la fel ca un incepator, poate nu la fel de multe, si poate alte greseli. Deosebirea este ca profesionistul nu simte aparitia unei greseli ca pe un "atac la persoana", pentru ca are destule cunostinte si experienta incat sa determine exact cauza problemei, sa o poata rezolva, iar apoi sa ridice din umeri spunand "asta e, greseli se intampla, am gresit (n-am stiut cutare lucru, n-am vazut cutare lucru, n-am luat in calcul ca, etc etc). O greseala nu il afecteaza pe el, ca profesionist, afecteaza doar una din lucrarile pe care le-a facut. Un incepator, cineva nepregatit sau prost pregatit, fara experienta (opusul profesionistului) se va simti atacat, pentru ca nu e constient de adevarata lui valoare, nu poate aprecia greseala si cauzele ei, ci doar percepe greseala ca pe o infirmare a valorii lui. UN atac la persoana. Si atunci va cauta sa se apere. Si cel mai simplu va fi sa nege greseala, sau sa o atribuie altcuiva. Si metode se gasesc.
Din pacate acest tip de comportament (reactie) este intretinut de managerii .. prosti. (Stiu ca "prost" e un cuvant dificil, dar deocamdata nu stiu cu ce sa-l inlocuiesc.) Un manager bun trebuie sa-si ajute oamenii nesiguri sau nepregatiti, sa-i protejeze de reactiile de tip "nu e vina mea". Managerii buni trebuie sa critice greselile, nu oamenii. Managerii buni nu trebuie sa zica "esti neatent" "esti neglijent" ci "ai gresit" si atat. Greselile trebuie criticate (mai mult sau mai putin aspru) dar oamenii niciodata. In cel mai rau caz, daca acelasi om repeta de mai multe ori aceleasi greseli, o ultima mana de ajutor pe care managerul trebuie sa o acorde este intrebarea "De ce gresesti?" si cauzele vor aparea. Daca nu exista cauze concrete, care tin de meseria in sine, mai mult ca sigur exista niste cauze profunde - nemultumirea in legatura cu salariile, "atmosfera" de munca, sau alte probleme care il fac pe angajat sa se revolte, sa atraga atentia prin orice metoda. Ca un copil care face "pozne" doar pentru a avea un parinte aproape (parinte care este absent mai tot timpul) - chiar si numai pentru a-l certa.
Si vreau sa dau si un exemplu - pe mine, evident - in pozitia de angajat problema. Pus sa lucrez intr-un domeniu in care nu aveam cunostinte ( 0 , nimic adica) am facut evident o mutime de greseli. Care greseli insa nu au fost judecate ca greseli, ci ca "neatentie". Un lucru pe care eu nu stiam sa il fac a fost perceput ca ceva pe care nu l-am facut din neatentie sau din lipsa de interes. "Nu stiu" pe care l-am repetat obsesiv a fost interpretat ca "Nu vreau", pentru ca "Cum, nu stii ?! E simplu, ce naiba." Ceea ce in ochii mei e o performanta - am reusit sa am niste rezultate relativ bune lucrand cu ceva necunoscut - a fost primit cu reprosuri si atac la persoana - "Esti neatent, nu-ti dai interesul" De aici frustrare si tendinta mea de a nu mai fi serios, pentru ca "si-asa voi fi criticat". Si multe alte probleme de care iti trebuie mult curaj si multa tarie ca sa scapi - "greselile erau dinaintea mea", "nu am avut destul timp", "daca stiam ca .., dar nu mi-a spus nimeni". Rezolvarea lor ar fi fost simpla - "De ce nu ai avut timp? Cutare face asta in 1 ora, tu de ce nu poti? Pentru ca nu stiu sa lucrez cu asta, cutare stie, eu trebuie sa invat. " Simplu, nu? Cea mai simpla cale sa afli un raspuns e sa intrebi. Doar ca pentru manager e mai simplu altfel - pentru ca el trebuie sa raspunda in fata altcuiva care il intreaba "De ce nu s-a facut la timp? ". Managerul ..prost.. e in aceeasi situatie de lipsa a increderii in deciziile pe care le ia si in propriile puteri in general. In fata unei asemenea intrebari ii va fi greu sa recunoasca faptul ca a gresit punand pe cineva nepregatit pentru asta sa rezolve problema. Va alege sa creada si sa spuna ca "cutare e vinovat" din diferite motive independente de el - e lenes, neatent, etc.
Aici exista si un alt simptom, mai grav, al managementului gresit. Cel al "aliantei" cu superiorii sau clientii, in detrimentul angajatilor (sau subordonatilor). Dupa principiul "seful si clientul au intotdeauna dreptate" managerul se "aliaza" cu acestia impotriva propriilor angajati. Cand un client greseste, (si in cazul meu se intampla foarte des) sau nu intelege, sau nu ii convine, sau e cronic nehotarat - managerul nu trebuie sa se alieze cu nimeni. In cel mai rau caz trebuie sa se alieze cu echipa. Clientul "trebuie" sa aiba dreptate, sigur, dar oamenii (echipa) trebuie sa stie ca asta e o fatada. Trebuie sa stie ca au un sef (manager) in care pot avea incredere, care ii sustine, care ii "apara" de prostia din afara. De asta il si "recunosc" ca fiind sef. Oamenii accepta si cauta "sefi" pentru ca au nevoie de o securitate pe care la un moment dat nu si-o pot asigura singuri.
Unii vor zice (inclusiv eu, acum ceva timp) ca esti prost daca te angajezi, trebuie sa mergi pe cont propriu. Eu nu mai cred asta. Am inteles ca unii oameni fug de responsabilitate nu pentru ca sunt prosti (!!) ci pentru ca nu au incredere in ei insisi (pe care dupa un timp o pot castiga), pentru ca au nevoie de exemple, de "profesori", de "experienta". Unii poate vor sa fie "experti" in ceva si au nevoie de un focus pe care nu il pot obtine daca se ocupa de clienti, de cheltuieli, de chirii, de managementul timpului sau salarii. Si atunci cauta "un sef" care sa ii protejeze de toate astea, sa le permita "sa isi faca treaba", sa ii indrume si sa ii ajute la nevoie. Cand "seful" se aliaza cu clientii sau cu managementul superior - isi pierde puterea. Isi neaga rolul. Mai ales cand clientii nu au dreptate. Si de aici provine obedienta malitioasa a angajatilor care "se supun". Nu mai lucreaza in echipa, nu mai au scopuri comune, sunt nemultumiti. Si rezultatele sunt imediate.
(va urma :) )
Indiferent de profilul si activitatea firmei - constructii, programare sau Patriarhia Romana - 80% (procent ales la intamplare, vreau sa spun "majoritatea") problemelor de care se "loveste" managementul sunt similare si se repeta indiferent de organizatie, doar restul de 20 % au intr-adevar legatura cu domeniul de activitate. In marea majoritate a cazurilor management inseamna oameni nemultumiti (chiar daca sunt programatori sau prelucratori prin aschiere) de salar, de prea putine zile libere, clienti dificili, angajati lenesi, munca de coordonare cu caracter general (cel mai bun ramane, cel mai descurcaret merge la client, etc..). Restul de 20% inseamna efectiv decizii luate tehnic, functie de firma: in ce limbaj scriem programele, ce materiale folosim, dupa care versiune sau traducere a bibliei tinem predica de dimineata (etc, etc).
Si pentru ca problemele sunt atat de similare, rezolvarile lor - gresite sau nu - sunt aceleasi. Comportamentul managerial e similar, indiferent de domeniu. Si ca de obicei, ma concentrez pe greseli.
In primul rand exista acest sindrom al "vinovatiei". Oamenii nesiguri cauta mereu sa ascunda greselile si sa dea vina pe altcineva. Un bun profesionist ( si prin profesionist inteleg un om care cunoaste foarte bine "activitatea" si are multa "experienta") face greseli la fel ca un incepator, poate nu la fel de multe, si poate alte greseli. Deosebirea este ca profesionistul nu simte aparitia unei greseli ca pe un "atac la persoana", pentru ca are destule cunostinte si experienta incat sa determine exact cauza problemei, sa o poata rezolva, iar apoi sa ridice din umeri spunand "asta e, greseli se intampla, am gresit (n-am stiut cutare lucru, n-am vazut cutare lucru, n-am luat in calcul ca, etc etc). O greseala nu il afecteaza pe el, ca profesionist, afecteaza doar una din lucrarile pe care le-a facut. Un incepator, cineva nepregatit sau prost pregatit, fara experienta (opusul profesionistului) se va simti atacat, pentru ca nu e constient de adevarata lui valoare, nu poate aprecia greseala si cauzele ei, ci doar percepe greseala ca pe o infirmare a valorii lui. UN atac la persoana. Si atunci va cauta sa se apere. Si cel mai simplu va fi sa nege greseala, sau sa o atribuie altcuiva. Si metode se gasesc.
Din pacate acest tip de comportament (reactie) este intretinut de managerii .. prosti. (Stiu ca "prost" e un cuvant dificil, dar deocamdata nu stiu cu ce sa-l inlocuiesc.) Un manager bun trebuie sa-si ajute oamenii nesiguri sau nepregatiti, sa-i protejeze de reactiile de tip "nu e vina mea". Managerii buni trebuie sa critice greselile, nu oamenii. Managerii buni nu trebuie sa zica "esti neatent" "esti neglijent" ci "ai gresit" si atat. Greselile trebuie criticate (mai mult sau mai putin aspru) dar oamenii niciodata. In cel mai rau caz, daca acelasi om repeta de mai multe ori aceleasi greseli, o ultima mana de ajutor pe care managerul trebuie sa o acorde este intrebarea "De ce gresesti?" si cauzele vor aparea. Daca nu exista cauze concrete, care tin de meseria in sine, mai mult ca sigur exista niste cauze profunde - nemultumirea in legatura cu salariile, "atmosfera" de munca, sau alte probleme care il fac pe angajat sa se revolte, sa atraga atentia prin orice metoda. Ca un copil care face "pozne" doar pentru a avea un parinte aproape (parinte care este absent mai tot timpul) - chiar si numai pentru a-l certa.
Si vreau sa dau si un exemplu - pe mine, evident - in pozitia de angajat problema. Pus sa lucrez intr-un domeniu in care nu aveam cunostinte ( 0 , nimic adica) am facut evident o mutime de greseli. Care greseli insa nu au fost judecate ca greseli, ci ca "neatentie". Un lucru pe care eu nu stiam sa il fac a fost perceput ca ceva pe care nu l-am facut din neatentie sau din lipsa de interes. "Nu stiu" pe care l-am repetat obsesiv a fost interpretat ca "Nu vreau", pentru ca "Cum, nu stii ?! E simplu, ce naiba." Ceea ce in ochii mei e o performanta - am reusit sa am niste rezultate relativ bune lucrand cu ceva necunoscut - a fost primit cu reprosuri si atac la persoana - "Esti neatent, nu-ti dai interesul" De aici frustrare si tendinta mea de a nu mai fi serios, pentru ca "si-asa voi fi criticat". Si multe alte probleme de care iti trebuie mult curaj si multa tarie ca sa scapi - "greselile erau dinaintea mea", "nu am avut destul timp", "daca stiam ca .., dar nu mi-a spus nimeni". Rezolvarea lor ar fi fost simpla - "De ce nu ai avut timp? Cutare face asta in 1 ora, tu de ce nu poti? Pentru ca nu stiu sa lucrez cu asta, cutare stie, eu trebuie sa invat. " Simplu, nu? Cea mai simpla cale sa afli un raspuns e sa intrebi. Doar ca pentru manager e mai simplu altfel - pentru ca el trebuie sa raspunda in fata altcuiva care il intreaba "De ce nu s-a facut la timp? ". Managerul ..prost.. e in aceeasi situatie de lipsa a increderii in deciziile pe care le ia si in propriile puteri in general. In fata unei asemenea intrebari ii va fi greu sa recunoasca faptul ca a gresit punand pe cineva nepregatit pentru asta sa rezolve problema. Va alege sa creada si sa spuna ca "cutare e vinovat" din diferite motive independente de el - e lenes, neatent, etc.
Aici exista si un alt simptom, mai grav, al managementului gresit. Cel al "aliantei" cu superiorii sau clientii, in detrimentul angajatilor (sau subordonatilor). Dupa principiul "seful si clientul au intotdeauna dreptate" managerul se "aliaza" cu acestia impotriva propriilor angajati. Cand un client greseste, (si in cazul meu se intampla foarte des) sau nu intelege, sau nu ii convine, sau e cronic nehotarat - managerul nu trebuie sa se alieze cu nimeni. In cel mai rau caz trebuie sa se alieze cu echipa. Clientul "trebuie" sa aiba dreptate, sigur, dar oamenii (echipa) trebuie sa stie ca asta e o fatada. Trebuie sa stie ca au un sef (manager) in care pot avea incredere, care ii sustine, care ii "apara" de prostia din afara. De asta il si "recunosc" ca fiind sef. Oamenii accepta si cauta "sefi" pentru ca au nevoie de o securitate pe care la un moment dat nu si-o pot asigura singuri.
Unii vor zice (inclusiv eu, acum ceva timp) ca esti prost daca te angajezi, trebuie sa mergi pe cont propriu. Eu nu mai cred asta. Am inteles ca unii oameni fug de responsabilitate nu pentru ca sunt prosti (!!) ci pentru ca nu au incredere in ei insisi (pe care dupa un timp o pot castiga), pentru ca au nevoie de exemple, de "profesori", de "experienta". Unii poate vor sa fie "experti" in ceva si au nevoie de un focus pe care nu il pot obtine daca se ocupa de clienti, de cheltuieli, de chirii, de managementul timpului sau salarii. Si atunci cauta "un sef" care sa ii protejeze de toate astea, sa le permita "sa isi faca treaba", sa ii indrume si sa ii ajute la nevoie. Cand "seful" se aliaza cu clientii sau cu managementul superior - isi pierde puterea. Isi neaga rolul. Mai ales cand clientii nu au dreptate. Si de aici provine obedienta malitioasa a angajatilor care "se supun". Nu mai lucreaza in echipa, nu mai au scopuri comune, sunt nemultumiti. Si rezultatele sunt imediate.
(va urma :) )
22 aprilie 2008
Teoretice
Postul trecut ... scurt ( ;) ) dar am simtit nevoia sa scriu. Si trebuie sa recunoasteti ca ... e o intrebare buna.
I
Cand vrei sa acuzi pe cineva - mai ales de fata cu altcineva - dar nu poti, fie pentru ca ti-e frica de confruntarea directa, sau pentru ca sunteti "prieteni" si nu vrei sa strici aparenta - ce faci? Recurgi la tachinari. Aluzii, insinuari. Pentru ca exista oricand posibilitatea sa spui "ei, a fost o gluma.. de ce iei totul asa in serios". Oricum ar fi, te simti castigator. Ti-ai spus "of"-ul. Daca persoana pe care ai acuzat-o (pentru ca asta ai facut, oricat ai incercat sa camuflezi asta) a ripostat, ai facut-o sa para vinovata tocmai prin remarca asta rece, ca a reactionat disproportionat. Tu nu voiai sa insinuezi nimic, glumeai... Esti un manipulator, dar nu poti fi acuzat de nimic. In cel mai rau caz, ai facut doar o gluma proasta. Si totusi toata lumea a observat ca e ceva la mijloc ...
Mai grav e cand faci asta cu propriile ganduri. Esti acuzat - poate esti chiar propriul acuzator - si incerci sa scapi cu o ... "gluma". Gluma pe care daca o iei in serios, nu e bine, pentru ca e o gluma. Si atunci trebuie sa o iei ca pe o gluma. Si totusi "vorbim ceva serios, nu incerca sa schimbi discutia" - "ei, am facut si eu o gluma". Pe cine manipulezi? Pe mine, incercand sa ma opresti din a te acuza in continuare? Sau pe tine, incercand sa-ti oferi o scuza valida? Te crezi, cand te minti?
II
Cand ne deranjeaza ceva, nu putem spune imediat ca avem o problema. O problema avem doar cand putem defini ce nu e bine, si care e rezolvarea. Pana atunci doar ne lamentam. Ne plangem de mila (de cele mai multe ori) doar ca sa avem un subiect de conversatie, fara sa cautam o rezolvare, fara sa fim constienti ca intr-adevar avem o problema. Si chestia cea mai sunparatoare e ca in majoritatea cazurilor, "problemele" noastre au solutii rapide, pe care ni le poate spune oricine, dar pe care le refuzam (nervosi, de cele mai multe ori, pentru ca nu ne intelege nimeni, toti cred ca stiu rezolvarea, dar ei nu cunosc adevarata problema, nu stiu ca noi defapt suntem niste victime, etc).
De acord - e posibil ca prietenul, sotia, mama sau seful nu vor putea de fiecare data sa-ti dea cea mai buna solutie, dar e probabil ca o vor face. Pentru ca ai tendinta sa te victimizezi, si asta te face sa nu mai vezi ce trebuie sa faci, ai tendinta sa spui ca nu exista solutii. Si cand nu exista solutii, nu exista de fapt nici o problema, ci doar timp pierdut si autocompatimire. Ma vei intreba - vrei sa spui ca nu exista probleme fara solutii?? Pai.. da. Nu exista probleme fara solutii! Exista cel mult probleme la care solutiile iti sunt pe moment inaccesibile. Tocmai asta e provocarea.
Si, desi risc sa ma repet, ce ai face daca nu ti-ar fi frica?
I
Cand vrei sa acuzi pe cineva - mai ales de fata cu altcineva - dar nu poti, fie pentru ca ti-e frica de confruntarea directa, sau pentru ca sunteti "prieteni" si nu vrei sa strici aparenta - ce faci? Recurgi la tachinari. Aluzii, insinuari. Pentru ca exista oricand posibilitatea sa spui "ei, a fost o gluma.. de ce iei totul asa in serios". Oricum ar fi, te simti castigator. Ti-ai spus "of"-ul. Daca persoana pe care ai acuzat-o (pentru ca asta ai facut, oricat ai incercat sa camuflezi asta) a ripostat, ai facut-o sa para vinovata tocmai prin remarca asta rece, ca a reactionat disproportionat. Tu nu voiai sa insinuezi nimic, glumeai... Esti un manipulator, dar nu poti fi acuzat de nimic. In cel mai rau caz, ai facut doar o gluma proasta. Si totusi toata lumea a observat ca e ceva la mijloc ...
Mai grav e cand faci asta cu propriile ganduri. Esti acuzat - poate esti chiar propriul acuzator - si incerci sa scapi cu o ... "gluma". Gluma pe care daca o iei in serios, nu e bine, pentru ca e o gluma. Si atunci trebuie sa o iei ca pe o gluma. Si totusi "vorbim ceva serios, nu incerca sa schimbi discutia" - "ei, am facut si eu o gluma". Pe cine manipulezi? Pe mine, incercand sa ma opresti din a te acuza in continuare? Sau pe tine, incercand sa-ti oferi o scuza valida? Te crezi, cand te minti?
II
Cand ne deranjeaza ceva, nu putem spune imediat ca avem o problema. O problema avem doar cand putem defini ce nu e bine, si care e rezolvarea. Pana atunci doar ne lamentam. Ne plangem de mila (de cele mai multe ori) doar ca sa avem un subiect de conversatie, fara sa cautam o rezolvare, fara sa fim constienti ca intr-adevar avem o problema. Si chestia cea mai sunparatoare e ca in majoritatea cazurilor, "problemele" noastre au solutii rapide, pe care ni le poate spune oricine, dar pe care le refuzam (nervosi, de cele mai multe ori, pentru ca nu ne intelege nimeni, toti cred ca stiu rezolvarea, dar ei nu cunosc adevarata problema, nu stiu ca noi defapt suntem niste victime, etc).
De acord - e posibil ca prietenul, sotia, mama sau seful nu vor putea de fiecare data sa-ti dea cea mai buna solutie, dar e probabil ca o vor face. Pentru ca ai tendinta sa te victimizezi, si asta te face sa nu mai vezi ce trebuie sa faci, ai tendinta sa spui ca nu exista solutii. Si cand nu exista solutii, nu exista de fapt nici o problema, ci doar timp pierdut si autocompatimire. Ma vei intreba - vrei sa spui ca nu exista probleme fara solutii?? Pai.. da. Nu exista probleme fara solutii! Exista cel mult probleme la care solutiile iti sunt pe moment inaccesibile. Tocmai asta e provocarea.
Si, desi risc sa ma repet, ce ai face daca nu ti-ar fi frica?
16 aprilie 2008
Focus si Pasivitate
Indiferent de rezultatul intalnirii de azi, (pe care sper totusi sa-l aflu in curand, fie el prost sau bun) mi-am confirmat niste lucruri.
1. Cand nu stii ce vrei, ai tendinta sa accepti ce ti se ofera.
2. Cand nu ai incredere, mai ales in propria persoana, ai tendinta sa accepti "mai putin" decat ai vrea de fapt sa obtii, motivand prin chestii stupide gen "la urma urmei ... " sau " oricum nu ..." .
3. Cand faci o alegere fugind de ceva rezultatul este ca ai tendinta sa accepti orice, in orice conditii.
4. Cand esti obosit, satul, stresat, nesigur sau nehotarat ... e mai bine sa te feresti de la a lua decizii cu implicatii majore.
5. Nu e bine sa ajungi in nici una din situatiile de mai sus.
In alta ordine de idei, tot in urma intalnirii de care vorbesc, mi-am mai confirmat niste lucruri.
6. Oamenii de succes (sau ma rog, cu "mai mult succes" decat ma pot lauda eu in momentul de fata) cred in puterea focus - ului.
7. Oamenii care stiu ce vor (vezi punctul 1) pun intrebarile care trebuie, pana cand afla ceea ce ii intereseaza.
8. Oamenii care stiu ce vor nu vorbesc "vrute si nevrute". Daca auzi de mai multe ori "Nu despre asta vorbim acum" sau "Sa ne intoarcem la " - e semn clar ca bati campii. Opreste-te.
9. Intotdeauna e vorba despre scopuri, obiective, cuantificare, evaluare. Intotdeauna.
10. Lasii mor de 1000 de ori.
11. Oamenii cauta implicare. Experienta se dobandeste. Cunostintele la fel. Pasivitatea inseamna moarte. In atat de multe feluri.
12. Cand te uiti pe pereti si te joci cu hartiile, in loc sa stai linistit si sa te uiti in ochii omului cu care vorbesti asta inseamna ca minti sau ti-e frica. Ce alegi? (Multumesc celor care mi-au repetat chestia asta, de atatea ori.)
... si lista poate continua. Concluziile sunt simple.
Am subliniat cateva cuvinte - putere, focus, scopuri, obiective, cuantificare, evaluare, intotdeauna, implicare, pasivitate, moarte. Atat de legate intre ele, conditii "sine quibus non" ale oricarui succes. Intrebarea e, bineinteles, ce legatura au aici pasivitatea si moartea, sau ce inseamna intotdeauna.
Intotdeauna inseamna sa fii consecvent. Sa ai scopuri pe care sa fii focusat, sa evaluezi ceea ce obtii, sa schimbi ceea ce faci pentru a obtine rezultate mai bune.
Pasivitatea si moartea sunt aici pentru ca, intr-adevar, fara ele nu se poate obtine nici un succes. Sunt etalonul, termenul de comparatie. Sunt ceea ce trebuie sa eviti. In momentul cand ai devenit pasiv, ultma speranta e sa constientizezi. Ca nu asta trebuie sa faci, ca nu e viata altcuiva, nu e vina altcuiva. Nu e nimeni vinovat (si chiar daca e , nu are importanta) ai mereu posibilitatea de a alege. Tu.
Trebuie sa faci ceva. Acum.
1. Cand nu stii ce vrei, ai tendinta sa accepti ce ti se ofera.
2. Cand nu ai incredere, mai ales in propria persoana, ai tendinta sa accepti "mai putin" decat ai vrea de fapt sa obtii, motivand prin chestii stupide gen "la urma urmei ... " sau " oricum nu ..." .
3. Cand faci o alegere fugind de ceva rezultatul este ca ai tendinta sa accepti orice, in orice conditii.
4. Cand esti obosit, satul, stresat, nesigur sau nehotarat ... e mai bine sa te feresti de la a lua decizii cu implicatii majore.
5. Nu e bine sa ajungi in nici una din situatiile de mai sus.
In alta ordine de idei, tot in urma intalnirii de care vorbesc, mi-am mai confirmat niste lucruri.
6. Oamenii de succes (sau ma rog, cu "mai mult succes" decat ma pot lauda eu in momentul de fata) cred in puterea focus - ului.
7. Oamenii care stiu ce vor (vezi punctul 1) pun intrebarile care trebuie, pana cand afla ceea ce ii intereseaza.
8. Oamenii care stiu ce vor nu vorbesc "vrute si nevrute". Daca auzi de mai multe ori "Nu despre asta vorbim acum" sau "Sa ne intoarcem la " - e semn clar ca bati campii. Opreste-te.
9. Intotdeauna e vorba despre scopuri, obiective, cuantificare, evaluare. Intotdeauna.
10. Lasii mor de 1000 de ori.
11. Oamenii cauta implicare. Experienta se dobandeste. Cunostintele la fel. Pasivitatea inseamna moarte. In atat de multe feluri.
12. Cand te uiti pe pereti si te joci cu hartiile, in loc sa stai linistit si sa te uiti in ochii omului cu care vorbesti asta inseamna ca minti sau ti-e frica. Ce alegi? (Multumesc celor care mi-au repetat chestia asta, de atatea ori.)
... si lista poate continua. Concluziile sunt simple.
Am subliniat cateva cuvinte - putere, focus, scopuri, obiective, cuantificare, evaluare, intotdeauna, implicare, pasivitate, moarte. Atat de legate intre ele, conditii "sine quibus non" ale oricarui succes. Intrebarea e, bineinteles, ce legatura au aici pasivitatea si moartea, sau ce inseamna intotdeauna.
Intotdeauna inseamna sa fii consecvent. Sa ai scopuri pe care sa fii focusat, sa evaluezi ceea ce obtii, sa schimbi ceea ce faci pentru a obtine rezultate mai bune.
Pasivitatea si moartea sunt aici pentru ca, intr-adevar, fara ele nu se poate obtine nici un succes. Sunt etalonul, termenul de comparatie. Sunt ceea ce trebuie sa eviti. In momentul cand ai devenit pasiv, ultma speranta e sa constientizezi. Ca nu asta trebuie sa faci, ca nu e viata altcuiva, nu e vina altcuiva. Nu e nimeni vinovat (si chiar daca e , nu are importanta) ai mereu posibilitatea de a alege. Tu.
Trebuie sa faci ceva. Acum.
07 aprilie 2008
Ce inseamna daca fugi de frica, traiesti in frica?
Asa suna o cautare pe google care a dus catre blogul meu. Mai exact catre postul asta ... care e unul din cele mai citite posturi ale mele.
Cand eram "mic" auzeam foarte des expresiile "complex de superioritate" si "complex de inferioritate". La fel de des auzeam si "suferi de mania persecutiei". In ultimul timp nu am mai auzit pe aproape nimeni folosind expresiile astea, in schimb am vazut foarte multi oameni care le .. exemplifica.
Nu eram asa, am devenit. Vad in jurul meu numai oameni care sufera de inferioritate, si compenseaza. Intreaga lor viata e o minciuna. Oameni care se ascund in spatele unor cuvinte scuipate cu ura, oameni care nu gasesc argumente, care cauta puncte sensibile, si le exploateaza la maxim. Oameni simpli, saraci, care inventeaza minciuna dupa minciuna pentru a se simti macar pentru un minut in centrul atentiei. Daca as fi Freud as spune ca sunt cei care traiesc frica perpetua de castrare.
Mi-e frica. Mi-e frica de saracie, de inutilitate, de moarte ( a altora - pentru ca la a mea .. nu m-am gandit serios niciodata). Mi-e frica de boala, de hoti, de cutremure. Mi-e frica de multe lucruri de pe lumea asta. Mi-e mai frica acum decat imi era acum cativa ani, si asta e din cauza castratilor din jur, pe care am invatat docil sa ii copii.
In trecut, invatasem sa fiu curajos. Invatasem (de la cei din jurul meu) sa vorbesc neintrebat, sa spun ce gandesc, sa arunc hartiile pe jos, sa bat din picior cand sunt nemultumit, sa strig, sa pun piciorul in usa. Mi-am infruntat vecinii cand aveam 5 sau 10 ani. Am infruntat "baietii" mai mari, m-am batut cu ei si am luat bataie de multe ori dar nu am fugit niciodata. Pusti fiind am condus gasca pentru ca am fost cel care s-a luat la bataie cu cel mai mare. Pentru ca eu voiam ceva si nimeni altcineva nu avea nici un plan. La scoala mi-am infruntat profesorii, chiar daca am plans de multe ori, pus in fata evidentei unei forte ilogice si nedrepte. Am fost unul din cei care s-au ridicat cand altii au stat jos, speriati.
Am fost cel care nu a recunoscut autoriatea. Am fost unul din cei care au sfidat autoritatea, mai mult- am fost unul din cei care am condus pe cei care au sfidat autoritatea. Si nu mi s-a intamplat nimic. Am fost cel care a pus piciorul in usa si cel care am amenintat. Si nu mi s-a intamplat nimic. Si m-am simtit al naibii de bine. Am fost respectat, aratat cu degetul, s-a ras de mine. Am fost laudat, flatat, admirat. Am avut puterea de multe ori, si asta pentru ca mi-am luat-o.
Adevarul e ca mi-a placut intotdeauna sa fiu in centrul atentiei. Sa fiu castigator. Sa fiu puternic, mai sus, deasupra. Totusi nu am simtit niciodata nevoia sa fac ceva doar ca sa-mi demonstrez ca pot. (Ok, poate odata sau de doua ori.)
Puterea am pierdut-o in momentul cand (rational) am acceptat ca nu o am. In momentul cand am spus ca "trebuie sa". In momentul cand am zis ca "asta e situatia". In fiecare moment in care am spus ca cineva "ma scoate din minti". Cand am zis ca "situatia ma depaseste". In momentul cand am zis "lasa".
Pus in fata unei alegeri, puteam sa aleg, sau sa astept sa vad ce se intampla. Puterea nu a disparut, nici nu mi-a luat-o nimeni - am dat-o de buna voie. In momentul in care refuzi sa alegi, devii sclav. Intotdeauna bunul meu cel mai de pret a fost mandria. Integritatea - sa-i zicem. Sentimentul ca eu sunt eu, nimic mai mult sau mai putin. Sursa puterii mele dintotdeauna a fost disperarea de a-mi apara acest eu. "Eu" sau "ego", tot ceea ce m-a propulsat in tot ce am facut a fost constiinta a ceea ce sunt "eu", ceva pe care nimic nu- poate nega. Puterea de a intoarce spatele, de a mai face un pas, de a spune sau de a ramane tacut la un moment dat a fost un act constient de a apara ceea ce sunt. Am pierdut in momentul in care am inceput sa fac concesii. De frica.
Nu mi-a fost niciodata frica, asa cum imi este acum. Da - raspund la intrebarea din titlu - daca fugi de fricile tale, traiesti in frica. Te pierzi in fiecare zi cate putin, te ascunzi, te minti, te urasti. Dai vina pe altii, pentru ca ti-e greu sa recunosti ca vina e numai a ta. Am mai spus - frica e ceva normal, inseamna ca nu esti pregatit. Dar trebuie sa hotarasti - ori te pregatesti si mergi mai departe ori schimbi drumul.
Nu te lasa castrat. Priveste in jurul tau - cine conduce? Cine castiga? Cine rade? Cine acuza, cine striga, cine sfideaza? Asculta ce iti spune acel "eu" care urla de durere in tine. Nu te mai lasa umilit, nu te mai lasa furat, amagit, inselat, nu meriti. Nu are nimeni dreptul. Nu e firesc, nu e natural, nu are importanta cum il cheama sau cati bani are, de unde vine sau pe cine cunoaste. Important e unde mergi tu. Nu fii umil, nu castigi nimic.
Spune cu voce tare cine esti. Ai sa fii surprins.
Cand eram "mic" auzeam foarte des expresiile "complex de superioritate" si "complex de inferioritate". La fel de des auzeam si "suferi de mania persecutiei". In ultimul timp nu am mai auzit pe aproape nimeni folosind expresiile astea, in schimb am vazut foarte multi oameni care le .. exemplifica.
Nu eram asa, am devenit. Vad in jurul meu numai oameni care sufera de inferioritate, si compenseaza. Intreaga lor viata e o minciuna. Oameni care se ascund in spatele unor cuvinte scuipate cu ura, oameni care nu gasesc argumente, care cauta puncte sensibile, si le exploateaza la maxim. Oameni simpli, saraci, care inventeaza minciuna dupa minciuna pentru a se simti macar pentru un minut in centrul atentiei. Daca as fi Freud as spune ca sunt cei care traiesc frica perpetua de castrare.
Mi-e frica. Mi-e frica de saracie, de inutilitate, de moarte ( a altora - pentru ca la a mea .. nu m-am gandit serios niciodata). Mi-e frica de boala, de hoti, de cutremure. Mi-e frica de multe lucruri de pe lumea asta. Mi-e mai frica acum decat imi era acum cativa ani, si asta e din cauza castratilor din jur, pe care am invatat docil sa ii copii.
In trecut, invatasem sa fiu curajos. Invatasem (de la cei din jurul meu) sa vorbesc neintrebat, sa spun ce gandesc, sa arunc hartiile pe jos, sa bat din picior cand sunt nemultumit, sa strig, sa pun piciorul in usa. Mi-am infruntat vecinii cand aveam 5 sau 10 ani. Am infruntat "baietii" mai mari, m-am batut cu ei si am luat bataie de multe ori dar nu am fugit niciodata. Pusti fiind am condus gasca pentru ca am fost cel care s-a luat la bataie cu cel mai mare. Pentru ca eu voiam ceva si nimeni altcineva nu avea nici un plan. La scoala mi-am infruntat profesorii, chiar daca am plans de multe ori, pus in fata evidentei unei forte ilogice si nedrepte. Am fost unul din cei care s-au ridicat cand altii au stat jos, speriati.
Am fost cel care nu a recunoscut autoriatea. Am fost unul din cei care au sfidat autoritatea, mai mult- am fost unul din cei care am condus pe cei care au sfidat autoritatea. Si nu mi s-a intamplat nimic. Am fost cel care a pus piciorul in usa si cel care am amenintat. Si nu mi s-a intamplat nimic. Si m-am simtit al naibii de bine. Am fost respectat, aratat cu degetul, s-a ras de mine. Am fost laudat, flatat, admirat. Am avut puterea de multe ori, si asta pentru ca mi-am luat-o.
Adevarul e ca mi-a placut intotdeauna sa fiu in centrul atentiei. Sa fiu castigator. Sa fiu puternic, mai sus, deasupra. Totusi nu am simtit niciodata nevoia sa fac ceva doar ca sa-mi demonstrez ca pot. (Ok, poate odata sau de doua ori.)
Puterea am pierdut-o in momentul cand (rational) am acceptat ca nu o am. In momentul cand am spus ca "trebuie sa". In momentul cand am zis ca "asta e situatia". In fiecare moment in care am spus ca cineva "ma scoate din minti". Cand am zis ca "situatia ma depaseste". In momentul cand am zis "lasa".
Pus in fata unei alegeri, puteam sa aleg, sau sa astept sa vad ce se intampla. Puterea nu a disparut, nici nu mi-a luat-o nimeni - am dat-o de buna voie. In momentul in care refuzi sa alegi, devii sclav. Intotdeauna bunul meu cel mai de pret a fost mandria. Integritatea - sa-i zicem. Sentimentul ca eu sunt eu, nimic mai mult sau mai putin. Sursa puterii mele dintotdeauna a fost disperarea de a-mi apara acest eu. "Eu" sau "ego", tot ceea ce m-a propulsat in tot ce am facut a fost constiinta a ceea ce sunt "eu", ceva pe care nimic nu- poate nega. Puterea de a intoarce spatele, de a mai face un pas, de a spune sau de a ramane tacut la un moment dat a fost un act constient de a apara ceea ce sunt. Am pierdut in momentul in care am inceput sa fac concesii. De frica.
Nu mi-a fost niciodata frica, asa cum imi este acum. Da - raspund la intrebarea din titlu - daca fugi de fricile tale, traiesti in frica. Te pierzi in fiecare zi cate putin, te ascunzi, te minti, te urasti. Dai vina pe altii, pentru ca ti-e greu sa recunosti ca vina e numai a ta. Am mai spus - frica e ceva normal, inseamna ca nu esti pregatit. Dar trebuie sa hotarasti - ori te pregatesti si mergi mai departe ori schimbi drumul.
Nu te lasa castrat. Priveste in jurul tau - cine conduce? Cine castiga? Cine rade? Cine acuza, cine striga, cine sfideaza? Asculta ce iti spune acel "eu" care urla de durere in tine. Nu te mai lasa umilit, nu te mai lasa furat, amagit, inselat, nu meriti. Nu are nimeni dreptul. Nu e firesc, nu e natural, nu are importanta cum il cheama sau cati bani are, de unde vine sau pe cine cunoaste. Important e unde mergi tu. Nu fii umil, nu castigi nimic.
Spune cu voce tare cine esti. Ai sa fii surprins.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)