Am dat undeva peste un text simpatic, nu mai stiu unde si sub ce forma, dar am retinut ideea, ma reprezinta atat de bine. Probabil nu doar pe mine.
Cand eram mic, voiam sa cresc mare, sa pot face tot ce vreau. Acum sunt mare, si as vrea sa fiu iar copil, sa pot face tot ce vreau.
Libertate
Poate parea ciudat, dar pentru mine confortul libertatii are o legatura paradoxala cu intrebarile si raspunsurile. Nu stiu cat de matur sunt acum, dar undeva, in procesul maturizarii mele, am devenit omul care trebuie sa aiba toate raspunsurile. Ma lupt de ceva timp cu asta, am pierdut batalie dupa batalie, acum am senzatia ca pierd razboiul.
Mereu mi-am dorit control, mereu mi-am dorit sa fiu cel care decide, mereu am vrut (si vreau in continuare) sa fiu centrul universului meu. Cred ca pana aici semanam, nu? Te identifici. Vreau sa fiu cel care hotaraste, vreau sa fiu cel care stabileste directia, care conduce, care determina, care alege. Totusi m-am saturat sa raspund la intrebari.
In orice pact cu diavolul, se spune, exista acel paragraf pe care nu-l citeste nimeni, acea "prevedere" de care ne dam seama mult prea tarziu. Ca in orice "ai grija ce-ti doresti", exista mereu ceva la care nu ne-am gandit, care ne explodeaza in fata. Exista mereu o greseala, exista mereu un regret. Cu "maturitatea" mea de acum, nu cred ca e un paragraf ascuns. Cred ca e chiar primul paragraf, scris cu litere mari, poate chiar singurul paragraf. Dar alegem constient sa-l ignoram. Eu unul asta am facut.
Da, am ales, la un moment dat, sa fiu un "revoltat". Sa vreau sa "schimb". Sa decid. Sa nu fiu oaie. Sa controlez, sa conduc. Sa fiu independent.
In acelasi timp am ales sa ignor ca traim intr-un univers al dependentei. Am ales o minciuna. Nu pot si nu voi putea fi niciodata independent. Pot doar alege de care parte a dependentei traiesc.
Sfarsitul copilariei
Cine sunt eu? Sunt dependent? De cineva, de ceva? Sau sunt obiectul dependentei? Ceva depinde de mine, cineva depinde de mine?
Am ales sa fiu independent, liber. M-am ales cu dependenta de mine. Niste oameni depind de mine. Viitorul unor lucuri depinde de mine. Ce se intampla maine cu ei, cu ele, cu noi - depinde de mine.
Imi aduc bine aminte sfarsitul copilariei. Momentul cand am iesit in fata. Momentul cand am aratat cu degetul, nepoliticos dar eficient, directia. Drogul energiei care s-a concentrat in spatele meu, in directia privirii mele, in mine. Puterea imensa pe care am simtit-o. Zambetul. Confortul.
Drogul, ca orice drog, m-a facut dependent. Am vrut mereu, si vreau in continuare mai mult. Puterea e acolo, din ce in ce mai mare. Zambetul s-a sters, confortul e o amintire placuta.
Pentru ca am ales sa ignor ca muntele pe care vreau sa il mut o sa intrebe mereu "unde?", "cat?", "cum?", "cand?", "e bine asa?", "si acum?".
Cand eram mic, am visat, impreuna cu ceilalti, la "lampa lui aladin". Ce, tu n-ai facut-o? Nu ti-ai dorit sa ai un mic daemon de fum, langa tine, care sa-ti indeplineasca toate dorintele? Povestea asta e scrisa chiar de acel daemon, care e un mic diavol. Sau poate cel mai mare. Povestea asta e o minciuna bine elaborata. Te face sa-ti doresti nu numai indeplinirea tuturor dorintelor (sa gasesti lampa), dar intr-un mod pervers si insidios te face sa-ti doresti sa n-o pierzi niciodata.
O minciuna elaborata. Dupa ce a iesit din "lampa", micul daemon nu mai intra inapoi, niciodata. E mereu langa tine. In tine. Iti doresti ceva, daemonul de fum e gata sa-ti indeplineasca dorinta. Nu conteaza niciodata "ce" sau "de ce" vrei. Orice.
Doar ca trebuie sa-i spui cum, sa-i spui cand, sa-i spui unde, sa-i spui daca e bine. Si nu se opreste niciodata din intrebat. "Si acum, stapane, ce-ti mai doresti? Ce umeaza?". Si nu poti sa-i comanzi sa intre in lampa si sa te lase naibii in pace. E singura dorinta pe care nu ti-o poate indeplini. Chiar daca ar vrea.
Iresponsabil
Am crescut mare, si am decis sa fac un pas in fata, sa-mi asum dorinitele - stiind ca trebuie sa-mi asum responsabilitatea. Mi-am dorit, mi-am asumat responsabilitatea. Acum vreau sa se opreasca.
Sa fii din nou copil, asta e singura dorinta pe care nu ti-o poate indeplini nimeni.
25 martie 2012
24 martie 2012
Lasa-ma
Am citit atat de mult despre cauza si efect, in "domeniul" "dezvoltarii personale", incat as fi in stare sa scriu singur o mica enciclopedie a lucrurilor care ar trebui sau nu facute. Dar adevarul, dureros, e ca nu "stii" cu adevarat, pana nu doare.
Adevarul e ca (imi vine sa rad, tocmai ma pregatesc sa "declar" un adevar absolut) dincolo de combinatia complicata de chimie, biologie, energie, suflet sau ce-o mai fi, suntem niste animale tare simple. Sigur, avem cu totii potentialul sa fim foarte complicati. Sigur, unii din noi tot ne demonstreaza asta, "ajungand", "devenind", "fiind", "facand". Majoritatea, insa, suntem noi, vitele la pascut. Ne trezim dimineata, mergem agale la "ses", pastem linistiti, apoi agale spre staul sa rumegam contempland un perete, pana adormim. Pentru ca maine e o noua zi.
Robi ai obisnuintei, majoritatea suntem si sclavi ai compromisului. Zei in micul nostru univers personal, suntem fire de praf in ochii altora. Si ne recunoastem asta, oricat de greu ar fi sa o acceptam, prin inca un compromis, si inca unul.
Sunt surprins si ma simt inconfortabil cand imi dau seama ca cineva are asteptari de la mine. Cand imi dau seama ca cineva vede in mine ca pot mai mult decat fac, ca pot fi mai mult decat sunt. Si incerc din toate puterile sa-i demonstrez ca greseste. Ca nu pot, ca nu sunt. Si reusesc, de fiecare data. Si ma simt bine - "ti-am zis ca nu pot". Pana la urma, orice victorie e importanta.
Cineva asteapta de la mine o schimbare. Oricine, orice schimbare. Ma lupt sa demonstrez ca nu se poate. Ca "asta e". Si castig, castig de fiecare data. Zeu, in universul meu, pot obtine tot ce vreau, pot face tot ce vreau, si asta si fac, pentru ca nu vreau nimic. Vreau doar sa vina maine, singura deosebire dintre mine si orice alta vita fiind ca uneori imi licare speranta ca maine pasunea va fi mai bogata. Probabil toti au fost la fel, la un moment dat, acum s-au linistit, in fiecare zi aceeasi pasune, in fiecare zi la fel. Astept si eu momentul cand o sa dispara si speranta, si visele, atunci o sa fie si mai usor.
Daca imi spune cineva ca pe alt drum e alta pasune, probabil mai bogata, nu pot sa-i raspund decat ca e posibil ca celalalt drum sa duca nicaieri, si eu n-am sa am ce rumega, diseara. SI insista, da, dar e posibil sa fie alta pasune, ce am de pierdut? Totul.
Micul meu univers se duce dracului, daca eu demonstrez atat de simplu ca zece, douazeci de ani am "sustinut" o minciuna".
Ce-mi ceri, sa recunosc ca pana acum toata viata mea a fost o minciuna? Sa recunosc ca ani de zile am facut greseala dupa greseala? Sa recunosc ca toate compromisurile de pana acum mi-au anulat tot curajul, m-au invatat doar sa obtin cel mai bun comporomis?
Imi ceri sa fac o schimbare? Cum pot sa fac o schimbare? Cum pot sa demonstrez ca e posibil sa fac o schimbare atat de mica, si sa schimb "totul" in bine? Cum sa demonstrez ca alt drum e drumul cel bun? Drumul pe care sunt e rau, stiu, dar e al meu, cum sa renunt la el?
Cum te astepti sa recunosc ca gresesc, cine crezi ca sunt eu, sa pot face asa ceva? Asta o pot face foarte putini, cei "alesi", cei puternici, cei speciali. Uita-te la mine!
Cum te astepti sa cred ca merit asa ceva? Am primit atatea lucruri bune, am avut atatea sanse, as fi putut face atatea lucruri. Le-am ratat, au trecut vremurile alea. Gata, nu mai pot face nimic acum, e prea tarziu. Drumul asta e singurul pe care il mai am. E rau, dar e al meu, merg inainte pe el. N-am ce face altceva, nu pot, nu se poate, e prea tarziu, e prea greu, nu e de mine, n-am putere, nu sunt in stare, sunt prea prost, sunt prea slab, n-am suficienta energie, n-am ce trebuie pentru asa ceva. Eu sunt o vita, nu sunt special.
Lasa-ma in pace, sa rumeg, peretele asta n-o fi asa interesant, dar il stiu, ma simt bine aici in staulul meu. Ce e dupa perete e pentru altii. Eu am viata mea.
Adevarul e ca (imi vine sa rad, tocmai ma pregatesc sa "declar" un adevar absolut) dincolo de combinatia complicata de chimie, biologie, energie, suflet sau ce-o mai fi, suntem niste animale tare simple. Sigur, avem cu totii potentialul sa fim foarte complicati. Sigur, unii din noi tot ne demonstreaza asta, "ajungand", "devenind", "fiind", "facand". Majoritatea, insa, suntem noi, vitele la pascut. Ne trezim dimineata, mergem agale la "ses", pastem linistiti, apoi agale spre staul sa rumegam contempland un perete, pana adormim. Pentru ca maine e o noua zi.
Robi ai obisnuintei, majoritatea suntem si sclavi ai compromisului. Zei in micul nostru univers personal, suntem fire de praf in ochii altora. Si ne recunoastem asta, oricat de greu ar fi sa o acceptam, prin inca un compromis, si inca unul.
Sunt surprins si ma simt inconfortabil cand imi dau seama ca cineva are asteptari de la mine. Cand imi dau seama ca cineva vede in mine ca pot mai mult decat fac, ca pot fi mai mult decat sunt. Si incerc din toate puterile sa-i demonstrez ca greseste. Ca nu pot, ca nu sunt. Si reusesc, de fiecare data. Si ma simt bine - "ti-am zis ca nu pot". Pana la urma, orice victorie e importanta.
Cineva asteapta de la mine o schimbare. Oricine, orice schimbare. Ma lupt sa demonstrez ca nu se poate. Ca "asta e". Si castig, castig de fiecare data. Zeu, in universul meu, pot obtine tot ce vreau, pot face tot ce vreau, si asta si fac, pentru ca nu vreau nimic. Vreau doar sa vina maine, singura deosebire dintre mine si orice alta vita fiind ca uneori imi licare speranta ca maine pasunea va fi mai bogata. Probabil toti au fost la fel, la un moment dat, acum s-au linistit, in fiecare zi aceeasi pasune, in fiecare zi la fel. Astept si eu momentul cand o sa dispara si speranta, si visele, atunci o sa fie si mai usor.
Daca imi spune cineva ca pe alt drum e alta pasune, probabil mai bogata, nu pot sa-i raspund decat ca e posibil ca celalalt drum sa duca nicaieri, si eu n-am sa am ce rumega, diseara. SI insista, da, dar e posibil sa fie alta pasune, ce am de pierdut? Totul.
Micul meu univers se duce dracului, daca eu demonstrez atat de simplu ca zece, douazeci de ani am "sustinut" o minciuna".
Ce-mi ceri, sa recunosc ca pana acum toata viata mea a fost o minciuna? Sa recunosc ca ani de zile am facut greseala dupa greseala? Sa recunosc ca toate compromisurile de pana acum mi-au anulat tot curajul, m-au invatat doar sa obtin cel mai bun comporomis?
Imi ceri sa fac o schimbare? Cum pot sa fac o schimbare? Cum pot sa demonstrez ca e posibil sa fac o schimbare atat de mica, si sa schimb "totul" in bine? Cum sa demonstrez ca alt drum e drumul cel bun? Drumul pe care sunt e rau, stiu, dar e al meu, cum sa renunt la el?
Cum te astepti sa recunosc ca gresesc, cine crezi ca sunt eu, sa pot face asa ceva? Asta o pot face foarte putini, cei "alesi", cei puternici, cei speciali. Uita-te la mine!
Cum te astepti sa cred ca merit asa ceva? Am primit atatea lucruri bune, am avut atatea sanse, as fi putut face atatea lucruri. Le-am ratat, au trecut vremurile alea. Gata, nu mai pot face nimic acum, e prea tarziu. Drumul asta e singurul pe care il mai am. E rau, dar e al meu, merg inainte pe el. N-am ce face altceva, nu pot, nu se poate, e prea tarziu, e prea greu, nu e de mine, n-am putere, nu sunt in stare, sunt prea prost, sunt prea slab, n-am suficienta energie, n-am ce trebuie pentru asa ceva. Eu sunt o vita, nu sunt special.
Lasa-ma in pace, sa rumeg, peretele asta n-o fi asa interesant, dar il stiu, ma simt bine aici in staulul meu. Ce e dupa perete e pentru altii. Eu am viata mea.
10 martie 2012
Asa ceva nu mi se poate intampla Mie (1)
Un pumn de idei, pe care il tot scuturam si apoi ascultam atent, si care nu imi mai spunea nimic nou. Asa ca am deschis pumnul, si am lasat ideile sa plece, libere. Fiti ingaduitori, sunt primele lor momente de libertate.
Intr-o discutie despre capitale europene, incercam, zilele trecute, sa-mi sustin punctul de vedere cum ca cel mai bun mod de a cunoaste lucrurile (locurile) este mersul "la pas", uneori mai grabit, alteori asezat si atent.
L-am sustinut, cum fac de obicei, cu mintea impartita "in multe". Intr-o discutie, eu asta fac, ma impart in mai multi. Cel care explica, cel care teoretizeaza "in background", cel care exemplifica (uneori nereusit), cel care asculta si inregistreaza pentru "mai tarziu". Si eternul psihotic, cel care interpreteaza in timp real toate modurile in care sunt "atacat","dispretuit","mintit", "inselat" si puteti completa cu oricate alte semne-anxietati indicatoare ale faptului ingrijorator ca "sufar de mania persecutiei" (cum imi spunea mama pe vremuri) sau ale dragei mele tulburari paranoide (un scurt rezumat aici).
Pe scurt, mie asa imi place sa "vizitez" un oras - merg fara vreun plan, fara sa ma interesez care sunt "obiectivele", de cele mai multe ori "dus" de multimea strazii. Sigur, mereu exista "obiective" atat de importante incat "trebuie" bifate. Dar pe cele mai multe le cunosc incidental, "trezindu-ma" in fata unei cladiri care pare vag cunoscuta, fara sa stiu exact ce este, cum am ajuns acolo, sau cum sa o "caut", mai tarziu. Urasc rezumatele (foto, video sau povestite) atat de caracteristice "turistilor" - am fost la, am vazut cutare, poza asta e de la, etc. Raspund cu "nu, nu m-a interesat", intr-un mod "detasat" si "superior", cand sunt intrebat "ai fost la muzeul cutare?", sau "cum adica n-ai vazut cutare?!".
Genul asta de comportament pare a fi de multe ori catalogat ca "interesant" sau "da, e si asta ceva", in momentul in care prezint argumentele (cel in care cred cel mai mult fiind "am vazut lucruri pe care nu le-a vazut nici un turist") dar consensul general, de obicei, este "mda, simpatic, dar cum sa te duci in x si sa nu vezi y si z, inacceptabil!". Majoritatea ("ceilalti", sic!, pentru ca am cunoscut si multi care-mi seamana) aproba ganditori, in timp ce eu ridic din umeri (superior, sic!).
Ca urmare a ultimei discutii de acest gen, teoreticianul din mine a pus cap la cap informatiile adunate de cel care are ca unic scop sa-i asculte pe ceilalti sa sa inregistereze ce spun ei (interesant sau nu), si impreuna cu cel care se ocupa de metafore si comparatii (pentru exemplificari ale teoriilor proprii) au ajuns, ridicand din sprancene, la o concluzie (intrebare) interesanta. Cea despre care incerc de jumatate de ora sa povestesc aici.
Marea majoritate a oamenilor planifica atent o excursie, uneori cu mult timp inainte de a pleca. Se documenteaza din multiple surse. Citesc ghiduri turistice consacrate, unde subliniaza si indoaie colturi de pagina. Citesc bloguri ale unor ilustri necunoscuti. Intreaba toti prietenii, rudele, colegii ba chiar si necunoscuti, daca o permite conversatia. Schimba valuta din timp, urmaresc siteurile meteorologice, impacheteaza atent bagajul. Cei mai scrupulosi se documenteaza cu mijloacele de transport, mai nou parcug trasee pe google streetview (pana la nivelul la care cunosc in amanunt totul, inca inainte de a ajunge "la fata locului).
La nivelul imediat urmator sunt cei care cumpara un ghid si instaleaza o aplicatie de iphone, coboara din avion, cauta primul "macdonalds" si incep (atat de mult o urasc..) conversatia "deci ce facem?". Pentru ca rareori ei sunt singuri, urmeaza o atenta negociere a traseelor, in urma careia rezulta un plan destul de precar, de cele mai multe ori respectat doar pe jumatate, in urma impulsurilor de moment (uite, aici scrie ca e pe-aproape biserica cutare, hai si acolo si "mai vedem noi").
Si eu. De cele mai multe ori imbracat nepotrivit pentru vremea de afara, mereu in cautarea unui bancomat sau schimb valutar cand mi-e foame, neatent si (deci) mereu intrebandu-ma daca n-am mai trecut pe aici mai devreme, ratand "obiective" pentru ca sunt cu ochii peste acoperisuri uitandu-ma dupa vreun reper zarit vag de acum zece strazi in urma. Incercand mereu sa inteleg la ce ma uit, incapabil sa pozitionez ceva pe harta pentru ca nu stiu unde sunt sau cum am ajuns acolo.
La intoarcere, comparand albumele foto, cei din prima categorie pot rescrie ghidul turistic pe care l-au urmat cu sfintenie. Cei din a doua au un vag regret ca sunt cateva locuri pe care le-au ratat din lipsa de timp, sau pentru ca au pierdut cam mult timp pentru ceva "mai putin important", dar "a fost misto, pana la urma".
Si eu. Cu prea putine fotografii "de aratat" dar cu multe amintiri care nu spun nimic nimanui altcuiva. Da, e simpatic ca am mancat intr-un "impinge tava" parizian in care printre scaune si mese circulau porumbei, dar sa nu fi "bifat" disneyland-ul?! "Uite, in aceste 100 de fotografii este vizita mea la "Invalides", exterior 10 cadre, interior cu toate exponatele importante, eu langa tunuri, eu langa mormant, etc. Ai fost? Da, am fost, dar n-am intrat la mormantul lui Napoleon si nici n-am 10 poze cu el, pentru ca, desi stiam ca e acolo, n-am mai ajuns sa-l vad - am nimerit in cealalta basilica unde m-am asezat sa ma odihnesc, ca umblam deja de 6 ore, si au inceput sa se adune unii si a inceput o repetitie pentru un concert de camera la care am fost singurul spectator pana m-a dat afara (amabil) un nene care zicea ca nu e deschis publicului. Uite aici sunt 45 de fotografii cu fiecare mormant din Pantheon, ai fost? Bai, am fost, dar am iesit repede pentru ca prin geamurile mici se auzea o galagie fantastica si eram foarte curios, pana m-am prins eu ca ma uit la pendulul lui focault, afara se adunase un grup foarte mare de studenti care demonstrau impotriva unei reforme a legii invatamantului, mi-a povestit unul din ei cu care am fumat doua tigari impreuna, pe trepte, depre ce legi absurde se promulga in ultima vreme.
Pompidou, 20 de fotografii. Ai fost? Da, am fost o data seara cand pe afara se alergau niste sobolani cat pisicile, si inca o data ziua dar n-am stat foarte mult, am preferat sa intru la Brancusi, unde am dat peste un roman tare simpatic care le povestea la niste francezi care vizitau despre experienta lui ca sculptor in Romania. Da, atelierul lui Brancusi e exact langa Pompidou, aici de unde ai tu fotografii cu magazine si restaurante. Mda, si nu prea am ce fotografii sa-ti arat, dar pot sa-ti povestesc cum am intrat la intamplare intr-un magazin din cartierul latin, sa cumpar un cadou pentru un prieten si am dat peste o frantuzoaica care era vanzatoare si care era casatorita cu un roman si cu care am stat 10 minute de vorba. Despre chinezoaica pe care am fotografiat-o din 10 pozitii la moulin rouge (nu, cu mine n-am nici o poza acolo), pentru ca nu era deloc multumita, si voia sa aiba ce arata acasa, si era singura pentru ca prietenii ei plecasera nustiuunde, despre frantuzoaica foarte incantata careia i-am cerut audioghidul in franceza si nu engleza, despre americanul de langa louvru (where is this palais thing), despre chelnerul care a alergat dupa mine la o terasa de cartier sa-mi multumeasca ca i-am lasat bacsis 50 de centi desi "le servis est compris, mess".
Si aceeasi poveste, pentru toate locurile pe unde am fost.
Si acum intrebarea, pentru cei care nu s-au plictisint citind prima parte.
Oare nu e gresit, sa merg asa, fara un plan concret? Oare nu ar trebui sa fiu in prima categorie, sa fie totul planificat atent, de la a la z, cu ore exacte, cu trasee exacte, sa fie totul bine documentat? La final, as avea un album aproape perfect de aratat. Sigur, nu poti fi peste tot, dar ai luat cu tine majoritatea lucrurilor importante pe care le-ai fi putut bifa intr-un timp pana la urma limitat. Sunt lucruri importante, pe care nu trebuie sa le ratezi, sunt si "chestii misto" la care renunti, pentru ca evident sa fotografiezi gioconda la Louvru este intotdeauna mai important decat o discutie comica cu un american confuz, langa statia de metrou "Palais". Sigur, nu prea conteaza cum am ajuns de la A la B, dar pana la urma in "album" apar obiectivele, nu drumul dintre ele, nu?
Sau macar in a doua categorie, o planificare minima cand nu e prea tarziu, ce imi ofera sansa totusi sa nu ratez prea multe. Si imi lasa si timp sa "ma pierd pe o strada". Dar nu prea mult, bineinteles.
Oare e mai bine asa, sa plec singur, "de nebun", in timp ce toti ceilalti bifeaza obiectiv dupa obiectiv?
Conteaza, pana la urma, povestile astea? Conteaza A-ul si B-ul, sau cum ai petrecut timpul, in definitiv atat de scurt, ca sa ajungi de la A la B? Mi-e frica, pe masura ce trece timpul, ca am din ce in ce mai multe povesti despre drumuri, si din ce in ce mai puntine obiective vizitate.
Si povesti care ma impresioneaza doar pe mine.
Intr-o discutie despre capitale europene, incercam, zilele trecute, sa-mi sustin punctul de vedere cum ca cel mai bun mod de a cunoaste lucrurile (locurile) este mersul "la pas", uneori mai grabit, alteori asezat si atent.
L-am sustinut, cum fac de obicei, cu mintea impartita "in multe". Intr-o discutie, eu asta fac, ma impart in mai multi. Cel care explica, cel care teoretizeaza "in background", cel care exemplifica (uneori nereusit), cel care asculta si inregistreaza pentru "mai tarziu". Si eternul psihotic, cel care interpreteaza in timp real toate modurile in care sunt "atacat","dispretuit","mintit", "inselat" si puteti completa cu oricate alte semne-anxietati indicatoare ale faptului ingrijorator ca "sufar de mania persecutiei" (cum imi spunea mama pe vremuri) sau ale dragei mele tulburari paranoide (un scurt rezumat aici).
Pe scurt, mie asa imi place sa "vizitez" un oras - merg fara vreun plan, fara sa ma interesez care sunt "obiectivele", de cele mai multe ori "dus" de multimea strazii. Sigur, mereu exista "obiective" atat de importante incat "trebuie" bifate. Dar pe cele mai multe le cunosc incidental, "trezindu-ma" in fata unei cladiri care pare vag cunoscuta, fara sa stiu exact ce este, cum am ajuns acolo, sau cum sa o "caut", mai tarziu. Urasc rezumatele (foto, video sau povestite) atat de caracteristice "turistilor" - am fost la, am vazut cutare, poza asta e de la, etc. Raspund cu "nu, nu m-a interesat", intr-un mod "detasat" si "superior", cand sunt intrebat "ai fost la muzeul cutare?", sau "cum adica n-ai vazut cutare?!".
Genul asta de comportament pare a fi de multe ori catalogat ca "interesant" sau "da, e si asta ceva", in momentul in care prezint argumentele (cel in care cred cel mai mult fiind "am vazut lucruri pe care nu le-a vazut nici un turist") dar consensul general, de obicei, este "mda, simpatic, dar cum sa te duci in x si sa nu vezi y si z, inacceptabil!". Majoritatea ("ceilalti", sic!, pentru ca am cunoscut si multi care-mi seamana) aproba ganditori, in timp ce eu ridic din umeri (superior, sic!).
Ca urmare a ultimei discutii de acest gen, teoreticianul din mine a pus cap la cap informatiile adunate de cel care are ca unic scop sa-i asculte pe ceilalti sa sa inregistereze ce spun ei (interesant sau nu), si impreuna cu cel care se ocupa de metafore si comparatii (pentru exemplificari ale teoriilor proprii) au ajuns, ridicand din sprancene, la o concluzie (intrebare) interesanta. Cea despre care incerc de jumatate de ora sa povestesc aici.
Marea majoritate a oamenilor planifica atent o excursie, uneori cu mult timp inainte de a pleca. Se documenteaza din multiple surse. Citesc ghiduri turistice consacrate, unde subliniaza si indoaie colturi de pagina. Citesc bloguri ale unor ilustri necunoscuti. Intreaba toti prietenii, rudele, colegii ba chiar si necunoscuti, daca o permite conversatia. Schimba valuta din timp, urmaresc siteurile meteorologice, impacheteaza atent bagajul. Cei mai scrupulosi se documenteaza cu mijloacele de transport, mai nou parcug trasee pe google streetview (pana la nivelul la care cunosc in amanunt totul, inca inainte de a ajunge "la fata locului).
La nivelul imediat urmator sunt cei care cumpara un ghid si instaleaza o aplicatie de iphone, coboara din avion, cauta primul "macdonalds" si incep (atat de mult o urasc..) conversatia "deci ce facem?". Pentru ca rareori ei sunt singuri, urmeaza o atenta negociere a traseelor, in urma careia rezulta un plan destul de precar, de cele mai multe ori respectat doar pe jumatate, in urma impulsurilor de moment (uite, aici scrie ca e pe-aproape biserica cutare, hai si acolo si "mai vedem noi").
Si eu. De cele mai multe ori imbracat nepotrivit pentru vremea de afara, mereu in cautarea unui bancomat sau schimb valutar cand mi-e foame, neatent si (deci) mereu intrebandu-ma daca n-am mai trecut pe aici mai devreme, ratand "obiective" pentru ca sunt cu ochii peste acoperisuri uitandu-ma dupa vreun reper zarit vag de acum zece strazi in urma. Incercand mereu sa inteleg la ce ma uit, incapabil sa pozitionez ceva pe harta pentru ca nu stiu unde sunt sau cum am ajuns acolo.
La intoarcere, comparand albumele foto, cei din prima categorie pot rescrie ghidul turistic pe care l-au urmat cu sfintenie. Cei din a doua au un vag regret ca sunt cateva locuri pe care le-au ratat din lipsa de timp, sau pentru ca au pierdut cam mult timp pentru ceva "mai putin important", dar "a fost misto, pana la urma".
Si eu. Cu prea putine fotografii "de aratat" dar cu multe amintiri care nu spun nimic nimanui altcuiva. Da, e simpatic ca am mancat intr-un "impinge tava" parizian in care printre scaune si mese circulau porumbei, dar sa nu fi "bifat" disneyland-ul?! "Uite, in aceste 100 de fotografii este vizita mea la "Invalides", exterior 10 cadre, interior cu toate exponatele importante, eu langa tunuri, eu langa mormant, etc. Ai fost? Da, am fost, dar n-am intrat la mormantul lui Napoleon si nici n-am 10 poze cu el, pentru ca, desi stiam ca e acolo, n-am mai ajuns sa-l vad - am nimerit in cealalta basilica unde m-am asezat sa ma odihnesc, ca umblam deja de 6 ore, si au inceput sa se adune unii si a inceput o repetitie pentru un concert de camera la care am fost singurul spectator pana m-a dat afara (amabil) un nene care zicea ca nu e deschis publicului. Uite aici sunt 45 de fotografii cu fiecare mormant din Pantheon, ai fost? Bai, am fost, dar am iesit repede pentru ca prin geamurile mici se auzea o galagie fantastica si eram foarte curios, pana m-am prins eu ca ma uit la pendulul lui focault, afara se adunase un grup foarte mare de studenti care demonstrau impotriva unei reforme a legii invatamantului, mi-a povestit unul din ei cu care am fumat doua tigari impreuna, pe trepte, depre ce legi absurde se promulga in ultima vreme.
Pompidou, 20 de fotografii. Ai fost? Da, am fost o data seara cand pe afara se alergau niste sobolani cat pisicile, si inca o data ziua dar n-am stat foarte mult, am preferat sa intru la Brancusi, unde am dat peste un roman tare simpatic care le povestea la niste francezi care vizitau despre experienta lui ca sculptor in Romania. Da, atelierul lui Brancusi e exact langa Pompidou, aici de unde ai tu fotografii cu magazine si restaurante. Mda, si nu prea am ce fotografii sa-ti arat, dar pot sa-ti povestesc cum am intrat la intamplare intr-un magazin din cartierul latin, sa cumpar un cadou pentru un prieten si am dat peste o frantuzoaica care era vanzatoare si care era casatorita cu un roman si cu care am stat 10 minute de vorba. Despre chinezoaica pe care am fotografiat-o din 10 pozitii la moulin rouge (nu, cu mine n-am nici o poza acolo), pentru ca nu era deloc multumita, si voia sa aiba ce arata acasa, si era singura pentru ca prietenii ei plecasera nustiuunde, despre frantuzoaica foarte incantata careia i-am cerut audioghidul in franceza si nu engleza, despre americanul de langa louvru (where is this palais thing), despre chelnerul care a alergat dupa mine la o terasa de cartier sa-mi multumeasca ca i-am lasat bacsis 50 de centi desi "le servis est compris, mess".
Si aceeasi poveste, pentru toate locurile pe unde am fost.
Si acum intrebarea, pentru cei care nu s-au plictisint citind prima parte.
Oare nu e asta modul in care-mi traiesc si viata? Si oare nu e unul gresit?
Oare nu e gresit, sa merg asa, fara un plan concret? Oare nu ar trebui sa fiu in prima categorie, sa fie totul planificat atent, de la a la z, cu ore exacte, cu trasee exacte, sa fie totul bine documentat? La final, as avea un album aproape perfect de aratat. Sigur, nu poti fi peste tot, dar ai luat cu tine majoritatea lucrurilor importante pe care le-ai fi putut bifa intr-un timp pana la urma limitat. Sunt lucruri importante, pe care nu trebuie sa le ratezi, sunt si "chestii misto" la care renunti, pentru ca evident sa fotografiezi gioconda la Louvru este intotdeauna mai important decat o discutie comica cu un american confuz, langa statia de metrou "Palais". Sigur, nu prea conteaza cum am ajuns de la A la B, dar pana la urma in "album" apar obiectivele, nu drumul dintre ele, nu?
Sau macar in a doua categorie, o planificare minima cand nu e prea tarziu, ce imi ofera sansa totusi sa nu ratez prea multe. Si imi lasa si timp sa "ma pierd pe o strada". Dar nu prea mult, bineinteles.
Oare e mai bine asa, sa plec singur, "de nebun", in timp ce toti ceilalti bifeaza obiectiv dupa obiectiv?
Conteaza, pana la urma, povestile astea? Conteaza A-ul si B-ul, sau cum ai petrecut timpul, in definitiv atat de scurt, ca sa ajungi de la A la B? Mi-e frica, pe masura ce trece timpul, ca am din ce in ce mai multe povesti despre drumuri, si din ce in ce mai puntine obiective vizitate.
Si povesti care ma impresioneaza doar pe mine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)