Competitie

Nu mi-a placut niciodata sa fiu in competitie cu cei de langa mine. Sigur, am simtit o satisfactie nebuna cand am fost mai bun la ceva - la un joc, la o ecuatie, cand am strigat mai tare si am lovit mai dureros... sau doar "mai bun" in ochii cuiva. Nu m-a motivat niciodata, totusi.

Am spus de joc, poate e un exemplu bun. La inceput jucam toti curse de masini. Am fost bun, rareori cel mai bun, totusi. Neavand cel mai bun calculator, la un moment dat eram chiar frustrat, in convingerea mea ca asta e cauza pentru care nu sunt cel mai bun. Am trecut la jocuri de strategie, in care adunam lemn, aur si armate. Am jucat mult, am fost bun, altii m-au prins din urma si m-au intrecut. Trecusem deja la niste chestii mult prea complicate, in care n-am avut competitie printre apropiati - luni de zile m-am jucat cu submarine, asteptand ore intregi momentul in care sa apas trei butoane pentru a scufunda un vapor. Am jucat shootere in care ma depaseau cei care aveau mouse-ul mai greu sau monitorul mai mare, sau jucau mai mult si stiau harta mai bine. Mi-au placut apoi jocurile in care eram lunetist, pentru ca era o chestie de rabdare, si mi-am educat-o sa fiu cel mai bun. Am jucat simulari economice, apoi simulari de bursa online. Nici aici n-am avut cu cine ma bate, ei ramasesera la masini, shootere sau strategie. N-am fost niciodata cel mai bun la nici unul din ele.

Sa zic de muzica? Am ascultat mereu altceva decat ceilalti, atunci. Am inceput - pe la 6 luni, probabil - cu abba si boney-m. Am ascultat in copilarie Led-zeppelin si rolling stones, m-am indragostit prima oara pe beatles, am iubit pe n&d si double d, m-am imbatat cu copilul minune, am dansat pe arabeasca, am incercat sa cant la chitara sau sa beau votca pe diverse "chestii" care erau numite black rock. Am stiut versuri de la linking park, apoi am pierdut nopti intregi in cluburi de house si trance. Mi-au placut la nebunie mixuri ale dj-ilor cunoscuti (din care altii nu aud decat bum bum) si IIO (ascult acum) sau Atb. Am avut casete sau mp3-uri cu muzica clasica, cd-uri cu blues si acum ascult jazz (si iio). N-am stiut insa niciodata pe-de-rost mai mult de zece melodii ale nici unuia dintre ei, cine e cel-mai-tare dj al momentului sau mai multi interpreti ale unui stil, sau care-i diferenta intre trash, speed si black metal. Am fost exclus, frustrat, din discutiile "de specialitate". Sincer, i don't give a rat's ass.   

De ce sa mai zic? De carti, de filme? De facultate, de job-uri? De fete, tigari, bautura, masini?

Am crescut, si am inceput sa ma judec. E frustrant sa fii "cel mai bun" pentru prea putin timp. Mi-am zis de cele mai multe ori ca sunt defect, ca n-o sa fiu niciodata bun la nimic.

Pentru prima oara, azi (si o notez, aici), am reusit sa verbalizez ce m-a miscat inainte pana acum. E prea putin importanta competitia cu cel de langa mine. E importanta, si plina de satisfactii, i'll grant you that. Dar e prea putin importanta, in schema lucrurilor. Putin ma intereseaza cine pleca de langa mine, si unde. E prea putin important daca cel de langa mine castiga dublu facand aceleasi lucruri ca mine (si nu prea se intampla, culmea). E important sa faci bine ce faci acum, sa fii cel mai bun in ceea ce faci, dar o sa te ajute prea putin MAINE, daca nu pleci sa faci altceva. Sigur, e bine sa fii cel mai bun, si cei "de sus" or sa fie multumiti si n-or sa vrea sa te "piarda" niciodata. Esti sigur. Totusi, nici n-or sa te puna sa faci altceva, pentru ca riscul pentru ei e prea mare. Si nici tu n-o sa vrei, riscul pentru tine e prea mare.

Acum trei zile am auzit ca prin ceata cuvintele "barbat mai puternic". Da, vreau sa fiu in competitie cu cineva mai puternic, cu riscul sa stearga cu mine pe jos. Asta m-a miscat pana acum.

Am mai zis-o, nu vreau sa fiu cel mai bun zidar de pe santier, vreau sa fiu inginer, si apoi nu cel mai bun inginer - un directoras, oarecare, si apoi nu cel mai bun director, patronul. Si apoi undeva cu soare, femei frumoase si coniac scump. Si sa vezi atunci frustrare, cand am sa realizez ce bun e mitica la asezat caramizile.