"Try looking into that place where you dare not look! You'll find me there, staring out at you!"
- Paul-Muad'dib
Povestea mea, spusa de oglinzile care ma inconjoara, e a senzatiei inconfortabile de "sunt sigur ca il cunosc de undeva".
.
Cand te-ai uitat ultima oara in ochii mei? Crezi ca stii tot ce era de vazut? Esti vinovata? Ti-e frica, cu fiecare zi care trece, ca nu ma recunosti? Ca nu mai stii cine sunt? In privirea ta piezisa eu recunosc vinovatie, dar oare nu ma insel? E vinovatia unei minciuni? E lasitate? Eu de cand nu m-am mai uitat?
.
Ce ai vazut in mine, si te-a schimbat atat de profund? Ma uit la tine si te vad copil definit de dorinta, imun la o greseala pe care n-ai cum sa ti-o explici. Pentru tine nu exista, si te invidiez. Te joci cu mine, dar joaca asta te-a transformat, nu mai esti tu, nu ma mai vezi eu.
Ma uit in ochii tai, e ireal, iti simt dorinta, vina, frica, abandonul, iti simt perversiunea si rautatea, clipesti si ma intrerup cat o respiratie sa-ti aud vorbele, un dans ciudat pe o melodie straina, dansez cu tine in conversatia asta pe care o stim amandoi inutila, un simulacru, o piesa cu scenariu prost, dar foarte bine jucata.
.
Uneori, minciuna asta e o placere in sine. Pana la urma, nici scenariul nu e atat de prost. Pare nerealist, pe alocuri. Dar e realitate, si atunci...? Ma imaginez la repetitia unei piese de teatru, in care actorii au pus jos hartiile cu replici invatate superficial - si improvizeaza folosind amintiri, declansate poate de un decor similar. Si ma surprind, in imaginatie, zambind - pentru ca replicile vin de la sine, invatate si uitate de atatea ori. Dialogul se leaga si tu imi zambesti complice cand gasesc un raspuns potrivit si eu te privesc satisfacut cand imi pui intrebarile pentru care am pregatit atatea raspunsuri. Ne felicitam reciproc din priviri, ne imbratisam - recunoscatori ca nu avem public, amagindu-ne cu propriile aplauze. A mai trecut o zi, nu ne-a prins nimeni.
.
, abisul ma priveste inapoi, indiferent. Totusi ma priveste - si recunoscator pentru faptul ca exist, inca?, ocolesc oglinzile, nu mai ascult conversatiile, repet in gand replicile. Iti caut privirea, tu ma ocolesti, nu-mi asculti argumentele, imi repeti dialoguri uitate de mult. Cum iti dai seama ca e prea tarziu? Cine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu