Pierdut

in povestile mele, m-am facut ca nu vad. Sau poate chiar parea ireal sa se intample, si nu mi-a venit sa cred. Da, se intampla, cred ca am luat totul prea usor cu tine, nu m-am mai chinuit deloc.

Ai fost "un dat", pentru mine. Am fost sigur, m-am obisnuit, am pretins. Mi s-a parut ciudat sa dau, pana la urma, nu e nevoie, nu?

Si acum? Ce urmeaza? Sa nu mai primesc nici macar ce primeam pana acum. Sa nu inteleg. Sa pretind, din nou, mai in gluma mai in serios. Sa negociez. Sa bat din picior.

Sa Aleg.

Pentru ca... am de unde alege, pana la urma. Nu?! Am optiuni.

Poti sa aleg o ridicare din umeri. Sa-mi spui ca pana la urma, oricum, despre ce e vorba aici?! Nu e vorba despre nimic. N-a fost, nu e, nu va fi. Poti sa mai joc niste carti, le am, le intorc de pe o fata pe alta - nu ma intereseaza, acum.  Dar... in lipsa de altceva, poate fi si ea buna la ceva. Pot sa demonstrez ceva.

Dar o sa-mi fie greu. Pentru ca ceva e. Si ridicarea din umeri o sa fie si o ridicare din sprancene, si am sa-mi dau seama ca e o frustrare, de fapt. Imi tot repet ce inseamna frustrare.. sa-mi dau seama ca imi doresc ceva, si ca nu am. Am sa tot incerc sa ma conving, pana am sa-mi dau seama ca ma amagesc singur. Pentru ca imi dau seama, de fiecare data. Si da, pot sa demonstrez multe chestii, dar cu fiecare din ele nu fac decat sa-mi dau seama ca sunt mai aproape de aceeasi frustrare.

Si atunci, ce alegere a mai ramas? Sa uit n-o sa mearga, sa demonstrez - n-am cui. Sa ignor? Sa... ce? O sa fie greu, dar o alegere trebuie sa fac. Si, rostogolindu-ma fara noima, pierdut, ma desir. 


Sunt curios, ghem, daca ai sa incerci sa dai, ca sa primesti. Pentru ca daca ai sa faci asta, te-ai declarat invins. Irevocabil.