Am avut primul calculator in '89. Nu mai stiu daca a fost cadou de ziua mea sau nu, imi amintesc insa foarte bine emotia. Si-o aminteste si mama, si imi aminteste si mie ca eram fericit. Am multe amintiri din perioada aceea, multe momente petrecute in fata ecranului negru cu verde si a sunetului programelor incarcate si salvate pe casete. Cred ca cel mai des ma jucam, dar imi amintesc si cum am "invatat programare" intr-un limbaj ciudat, numit Logo, care mai tarziu am aflat ca e (era?) inrudit cu Lispul (pe care mai tarziu am invatat sa-l urasc). Am petrecut foarte mult timp cu acel calculator. Intr-o lume care se schimba fundamental in jurul meu, avea un loc foarte bine definit (si in casa dar si) in viata mea de zi cu zi. Era mai mult decat un obiect - privind in urma, asa limitat cum era, era mai mare decat o lume intreaga, atunci. Cu tastele lui albe, inghesuite, monitorul verzui cu miros de plastic incins si casetofonul conectat prin fire si mufe ciudate, lipite de mine impreuna cu tata intr-o configuratie neimaginata de producatori, pentru a elimina cat mai mult din frustrarile dese ca "nu se incarca", HC-ul mi-a fost prieten, refugiu si profesor pentru mult timp.
Era, pe atunci, o lume in care "calculatoarele" cresteau mai repede decat mine. Nu mai stiu cand, dar la un moment dat HC-ul 90 (pentru ca asa se chema minunea produsa de ICE Felix, intreprinderea de calculatoare electronice, pe langa al carei sediu in ruine mai trec din cand in cand, prin Bucuresti) a imbatranit mai repede decat mine, si a iesit, treptat, din viata mea. A ajuns, dezmembrat, undeva prin casa, unde sper ca inca mai exista, pentru ca mi-am dorit de mult sa vad daca mai porneste. E o piesa de muzeu, un batran uitat de timp si de viteza cu care am crescut si ne-am schimbat toti.
Pentru o perioada n-am mai avut calculator in casa. Aveam acces, si priveam cu uimire cum se dezvolta urmasii lui HC, m-am jucat pe un IBM cu procesor 8086 cu o configuratie foarte complicata, cu diskete de 5'25, apoi pe un 286, pe 386, am vazut emotia in niste "profesori" care au instalat Windows 95 de pe diskete. Erau mai tineri decat sunt eu acum.
Cand eram deja in liceu, faptul ca nu aveam calculator a devenit o problema atat de presanta, incat de voie de nevoie (mi-e teama de momentul in care o sa am un copil adolescent care isi doreste ceva) ai mei mi-au cumparat calculator, din nou. AMD K6 2 3D 266 Mhz, S3 Virge. Cuvinte fara sens, acum, pierdute undeva in istoria anilor 90 - foarte greu de transmis emotia de atunci, si cat de mult insemnau ele pentru mine. Imi amintesc foarte multe din primele zile cu acel calculator, nu are rost sa le enumar aici. Pentru mine, seara aceea in care a ajuns calculatorul in casa, si in care a pornit prima oara, a fost sfarsitul unei vieti, si inceputul uneia noi, foarte diferite. In mine, fara sa ma gandesc prea mult, e "inainte" si "dupa". "Inainte" stateam pe afara, mergeam cu bicicleta, faceam niste lucruri care "dupa" au devenit secundare. Am descoperit atat de multe, intr-un timp atat de scurt, incat acum mi se pare de neimaginat. Am petrecut atat de mult timp, in atat de putin timp - am desoperit atunci acel sentiment de detasare de lumea "reala" care a devenit o problema atat de mare pentru societatea de astazi. Momentele in care eram "la calculator" erau atat de diferite si deconectate de orice altceva, incat imi amintesc doua vieti, care se luptau. Pana la urma, n-a castigat niciuna din ele. Au pierdut amandoua, am reusit sa castig eu. Cu perioade lungi, care inca mai apar, in care calculatorul e ceva in sine, univers cu care nu poate concura nimeni si nimic, urmate de alte lungi perioade in care e doar o unealta, un obiect fara semnificatie intrinseca. Am iubit calculatorul ala, si l-am urat, in parti (poate) egale. M-a invatat multe, mi-a fost prieten si doctor, dar a fost si un demon insidios, care m-a transformat. M-a tinut de mana, la bine si la rau, intr-o perioada in care am descoperit multe despre mine, si am creat impreuna un om care s-a schimbat prea putin de atunci.
Si toate astea, fara Internet. fara chiar sa stiu ca exista asa ceva, atunci.
Acel calculator s-a transformat odata cu mine, am schimbat in el piesa cu piesa asa cum cresteam si eu, pana cand din el n-a mai ramas decat amintirea celui initial. A functionat, ca si mine, 24 din 24, uneori cu piesele afara si racite cu un ventilator de camera, pentru ca era impins la limita, la maxim pe care nu-l recomandau cel care-l construisera. Asa cum eram si eu. A mers cu mine prin viata pana tarziu, redus la un accesoriu care indeplinea niste sarcini prea putin importante ca sa-i mai justifice existenta, dar l-am lasat sa imbatraneasca. Imi amintesc un moment de acum cativa ani cand l-am pus jos, intr-un garaj dezordonat, si m-am gandit ca daca il las acolo n-o sa-l mai vad niciodata. Si asa a fost. Dar mi-am luat la revedere atunci. M-am despartit de el asa cum te desparti de un om, pastrand cu tine o imagine si lasand in spate un corp fara suflet.
Un frate de-al lui exista inca in apartamentul parintilor mei, si l-am pornit acum cativa ani, gasind pe el fotografii digitale pe care n-am stiut cum sa le mai iau de pe el, pentru ca tehnologia a avansat atat de mult incat nu mai puteam sa ma conectez la el nicicum. Realitatea fotografica a unor Amintiri care, am decis, poate e mai bine sa ramana ingropate acolo. Pe el mi-l amintesc, Bull 300 Mhz, pentru ca a venit insotit de un "modem intern" (cati isi mai aduc aminte de asa ceva, oare) de viteza mare, si cate nopti am pierdut cu el, frustrat, intors acasa de la facultate, unde aveam internet la discretie..
Asta pana am "tras" si acasa internet. O perioada ciudata, pe care n-am reusit niciodata sa o delimitez in timp fara sa numar efectiv lunile, fara sa spun cu voce tare anii, sa-i numar folosindu-ma de repere exterioare. Atunci am trait-o intr-o lume aproape exclusiv virtuala, intinsa in timp ca un vis nedefinit, care in realitate a durat un an, dar care pentru mine a fost o viata. Aveam mai multe calculatoare atunci, si mergeam de la unul la altul, ziua, noaptea, conectate intre ele si cu o lume atat de mare. Am scris, am citit, am cunoscut si am trait viata atator oameni alaturi de ei, dar foarte departe. Era perioada aparitiei blogurilor, periada cand am inceput si eu sa scriu aici (articole care acum nu mai exista, le-am sters asa cum am lasat in urma un oras si o viata), o perioada in care am "cunoscut" oameni citindu-le vietile pe internet. O perioada in care comunicam cu zeci de oameni, desi eram inconjurat de doar cativa, niste straini reali, pe care ii uram. O perioada de care imi aduc aminte cu teama, in care oamenii devenisera neimportanti, in care traiam dupa un program care n-avea legatura cu nimeni, in care adormeam cu capul pe masa din bucatarie, in care ma trezeam speriat, nestiind unde sunt si de ce, in care visam cioburi pe asfalt.
Apoi am "primit" un laptop, si cu el, a inceput o alta viata. Devenisem mobil, si asta s-a insinuat si in vista "reala" - am lasat acasa calculatoarele vechi, si am plecat in lume, curios, speriat, optimist, fara prea multe lucruri. Laptopul ala mi-a fost tovaras de drum, si e singurul care stie cat de greu mi-a fost, uneori. Am lasat in el o parte din mine, care s-a intors la un moment dat "acasa". O mare parte din mine, pentru ca mult din ce a ramas mi-e de multe ori strain si nefamiliar.
Si de atunci am avut multe calculatoare. Dar n-au fost ale mele, n-au fost nimic altceva decat unelte reci, superperformante, elegante dar lipsite de suflet. Am continuat sa fim prieteni, pentru ca am stiut mereu jocul, si eu si ele - au fost acolo cand am avut nevoie de ele, am impartit secrete, fericire sau rusine, le-am urat dar le-am ingrijit, dar m-am despartit de ele fara regret, asa cum m-am despartit si de oamenii din jurul lor. Le sunt recunoscator pentru ca m-au lasat in pace sa fiu, iar daca au schimbat ceva in mine, au facut-o atat de putin incat nu conteaza.
Am avut multe calculatoare, cumparate de alti. Si am cumparat si eu pentru altii. Dar asta de pe care scriu acum e primul calculator pe care il iau eu pentru mine. Am stat mult sa ma gandesc inainte, si am ajuns la concluzia ca merita sa incerc, din nou, sa imi fac un prieten. Ne avem unul pe altul de ieri, si sunt curios prin ce urmeaza sa trecem impreuna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu