Fara amintiri

Nu-mi amintesc nimic de ieri, de saptamana trecuta, de luna trecuta, din ultimul an, din ultimii cinci.



Aici, acasa, cand e frig - e cald. Ninsoare viscolita, zapada care scartaie - inghetata. Si cald.

Iubesc si urasc locul asta. Prin geamul inghetat al masinii imi apare neschimbat, un decor abandonat. Butaforie. Strazile pustii, inzapezite, asa cum le-am lasat acum doua luni.

Este aici un calm pe care nu pot sa-l descriu in cuvinte. Ma simt acasa, dar sunt un strain. Am pierdut ritmul de aici, stiu ca trebuie sa-l regasesc sau n-o sa mai fie nimic. Nu mai stiu cine eram aici, dar fara cine eram nu e nimic. Nu mai stiu cine sunt acum, poate se potriveste cu "acum", dar e un "acum" trecator care nu inseamna nimic.

Mereu privesc amuzat schimbarile pe care le gasesc Acasa. Se construieste, se schimba, se innoieste, se coloreaza, se demoleaza. Si nu se schimba nimic. Si ma amuz nu de ei, ci de mine, de reactia mea paternala de a ii intelege. Vor si ei sa fie "acum", si o sa inteleaga, probabil prea tarziu, ca acum e nimic. Acum nu exista, acum e atunci - si atunci e altfel decat orice acum vor ei sa creeze.

Ultima oara cand am ajuns acasa am gasit locul gol unde era teiul. M-am intrebat revoltat de ce. Cum. Pentru ce. Infuriat. Azi, trecand peste cicatricea locului gol m-am gandit ca poate nu este nici un scop mai presus, pentru un lucru sau o fiinta - sau un loc, decat cel de a fi o amintire. Poate asta e scopul final, pentru noi, pentru tot. Sa fim amintiri. Imi amintesc teiul, imi amintesc totul asa cum era, imi amintesc cine eram. Nu mai sunt - nici ele, nici eu.

Daca eram, nu mai sunt. Acum, totusi, sunt, dar nu stiu cine, sau ce. Sunt pierdut. Ritmul asta e o minciuna. Fuga asta e o gluma. E ireal. Fara substanta. Nu exista. Si nu-mi amintesc nimic.

Imi amintesc, copil fiind, cum ne cataram in tei. Si cum l-am intrebat pe prietenul meu la ce se gandeste. In general. Si mi-a zis ca nu stie - la filme, la cartile de la scoala, la mancare. Si l-am intrebat daca s-a gandit vreodata cat de complicata e chestia asta pe care o facem, cand ne cataram in copac. Cat de complicat e copacul, cat de complicat e totul in jur, filmele, cartile de la scoala, mancarea. Si daca s-a gandit vreodata ca s-ar putea sa uite tot, si sa nu mai inteleaga nimic. Nu stiu cati ani aveam, nu mai mult de 10.

Daca-mi dau voie, retraiesc amintirile atat de real incat devine totul confuz. E ca un vis. Si e confuz pentru ca nu mai stiu care e mai real, "atunci" sau "acum". Si chiar daca nu retraiesc totul, fiecare replica, fiecare privire, fiecare grimasa sau tresarire - tot ramane ceva. Sentimentul ala de toamna perpetua, de caldura dulce, de voci de copii si latratul de caine din fundal. Mirosul frunzelor si a pielii.

Acum nu e nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic. Nimic.

Am scris cu ceva timp in urma "Candidat perfect la nebunie". Si ziceam ca nu m-ar mira nimic, daca s-ar intampla ireal, langa mine. Pentru ca am o presupunere - si totul pare din ce in ce mai real. Cred ca la un moment dat am murit, fara sa stiu. Si cum nu cred nici in rai nici in iad, am ajuns aici, in combinatia nedefinita a celor doua.

O realitate imperfecta, in care fac tot ce fac, simt tot ce simt, spun tot ce spun si aud ce vreau sa aud. Acum. Dar nu ramane nimic. Nici o senzatie, nici o amintire. Ma analizez, circumspect, si ma intreb - chestia asta e reala? Pentru ca nu pare. Mi se pare ireal ca realitatea sa fie mai ireala ca visul. Mi se pare cel putin ciudat ca senzatia unei amintiri sa fie mai reala ca cea a prezentului.

Nici anul trecut n-am visat diavolul. Si il astept sa apara, in fiecare moment, langa mine, cu palaria lui de fetru si paltonul lung. Mi-e frica sa-mi imaginez ce-as simti.

Mi-e frica pentru ca, poate, sa-mi imaginez ar fi suficient.