Despre calificare

nu neaparat la campionatul european

Sunt multi cei care critica echipa nationala, ca a jucat prost, ca jucatorii s-au asteptat sa pierdem, ca au fost speriati, etc. Am crescut cu refrenele astea: "tipic romanesc", "s-au culcat pe-o ureche" - asta ca sa nu mai zic de eternele "ne-au nedreptatit arbitrii" si "am avut ghinion". Apoi sunt ocaziile de genul penalty-ului ratat de Mutu, care este, evident, singurul vinovat pentru ca nu ne-am calificat mai departe. Mutu a jucat prost, Mutu a gresit. Totusi, parca tot noi ne-am bucurat cu 10 minute mai devreme, cand Mutu baga un gol neasteptat.

Am fost dezamagit de cum a jucat Echipa aseara, totusi dezamagirea mai mare e alta. Sa nu ma injurati, dar asa suntem toti. Am fost dezamagit pentru ca m-am recunoscut. Si am recunoscut pe multi din prietenii mei, am recunoscut colegii de servici, am recunoscut familia si vecinii, pe toti i-am recunoscut. Suntem toti la fel, si insasi faptul ca ne aratam unii pe altii cu degetul si suntem vesnic dezamagiti de cel de alaturi - si gata sa criticam - e una din simptome. Nu stiu daca altii (nemti, olandezi, francezi) sunt altfel, daca s-au nascut destepti si harnici, si nici nu prea ma intereseaza. Poate doar ca valoare de exemplu, dar nici asa.

Daca e ceva care am invatat ca imi face rau e sa nu-mi recunosc greselile si punctele slabe, sa ma mint singur. Asa ca incerc sa n-o mai fac. Si sunt nevoit sa ma vad asa cum sunt, in realitate - stiu prea putine si nu sunt dispus la prea mult efort sa invat, nu sunt destul de indraznet, nu sunt destul de ambitios, zambesc prea putin, sunt prea pesimist, etc. Sunt superficial. E foarte greu sa recunosc lucrurile astea, dar am invatat ca trebuie, altfel e si mai rau.

Fara exceptie, ma astept ca lucrurile sa-mi vina pe tava. Si am descoperit ca nu se intampla mai niciodata asa. Iar urmarea logica a fost sa ma auto-conving ca sunt ghinionist. Si apoi a fost mult mai simplu sa-mi explic de ce nu merg lucurile - am ghinion. Nu stiu de ce, dar asa am fost mai toti conditionati, de scoala, de parinti. Ne-au fost oferite prea multe pe tava, si am fost indoctrinati ca suntem cei mai destepti, si cei mai buni, si asta fara un suport solid. Si nu suntem pregatiti sa intelegem ca nu e asa, suntem comuni, suntem la fel ca cel de alaturi, diferenta o face munca. Sau curajul. Sau perseverenta.

Am facut efortul (nici eu nu stiu de ce) sa urmaresc mai multe meciuri ... si din toate, ale noastre mi s-au parut cele mai slabe (imi pare rau, dar chiar cred asta). Mi-au ramas in minte unele scene definitorii - un jucator care se ridica de jos, dupa ce a fost faultat, ca sa urmareasca mingea mai departe; o echipa care alearga pana in ultima secunda ca sa "mai dea un gol" chiar daca avea avantaj clar. Echipe care au jucat chiar daca nu aveau un castig imediat (cum ar fi Olanda, in meciul cu noi).

Uita-te in jurul tau, si recunoaste ca toti suntem la fel. Colegii tai, care nu muncesc la 100%, angajatii tai, care asteapta salarul si ar sta degeaba toata ziua (daca ar putea), seful tau - care nu face ce trebuie si apoi da vina pe tine; vecini care nu arunca gunoiul unde trebuie, soferi care nu respecta legea, copii care nu invata, mame carora nu le pasa - toti suntem la fel. Si chiar daca nu recunosti, si tu esti asa.

Ai sa fii jignit, ai sa zici ca vorbesc prostii, ca generalizez, ca nu e adevarat, ca daca asa sunt eu nu e neaparat ca si tu sa fii. Dar fii sincer cu tine, azi ai intrat in teren si ai jucat fotbal asteptand sa castigi, sau ai venit cu speranta ca "ceilalti" o vor lasa "moale" si poate lucrurile se vor rezolva de la sine? Esti pregatit sa dai vina pe altcineva, si sa-ti gasesti scuze?

Cum invatam sa ne fie frica

Lipsesc de mult timp, stiu ... am sa fac putina filosofie, si apoi ma intorc sa va povestesc despre mine.

Am scris de mai multe ori despre asta, si sunt sigur ca voi mai scrie. Sunt adeptul filosofiei (?) prin care viata se explica intre doua mari notiuni: dorinta si frica. Tot ceea ce facem e condus fie de o dorinta, de a obtine un rezultat, fie de frica - frica de ceea ce se va intampla daca nu actionam.

In cele mai multe cazuri, frica e cea care decide.

Aplaud si invidiez pe cei care contrazic asta - cei care lupta pentru ce isi doresc, care au visuri, care nu inventariaza in fiecare dimineata lucrurile de care ar trebui sa se teama; totusi sunt convins ca undeva in subsolul acestor dorinte, la baza tuturor listelor, planurilor si scopurilor pe care le au scrise, sta frica.

Poate e modul meu de a privi lucrurile, poate sunt un negativist, un pesimist, sau cum vreti sa-mi spuneti. Dar cred ca motorul vietii este frica. Multi spun ca "motorul" nostru e dorinta de a atinge o "stare de bine" - pe care sa o numesti confort, fericire, libertate, sau oricum altfel. Eu totusi cred (si ma las convins din ce in ce mai tare) ca de fapt este exact pe dos. Tot ceea ce facem are ca scop sa ne indepartam de ceea ce "ne face rau".

Atunci cand imi scriu lista de scopuri, sau cand imi spun rugaciunea de seara - ce imi doresc? Sanatate, casa, bani, masina, concediu, recolte bogate, sa ma iubeasca cutare. Oare nu imi doresc de fapt sa nu mai fiu bolnav, sa nu mai traiesc intr-o garsoniera infecta, sa nu mai fiu nevoit sa cer si sa imprumut, sa nu ma mai ingramadesc in tramvaie prea aglomerate, sa nu mai fiu atat de obosit, sa nu mai sufar pentru ca ea iubeste pe altul?

Aud foarte des in ultimul timp teoria cu angajatii care avanseaza pana la nivelul lor maxim de incompetenta. (Si sunt de acord cu ea.) Eu sunt sigur ca exista o teorie similara, prin care noi toti avansam pana la nivelul "cel mai scazut" al fricii. Nu stiu daca stiti povestea cu gainile si puiul de vultur (nu vreau sa o povestesc aici), dar puii de vultur vor zbura mereu - iar gainile vor ramane mereu in curte, pentru ca le e frica. Vulturilor le e frica de conditia de gaini, iar gainilor le e frica sa paraseasca curtea care reprezinta securitate. Niciodata nu vei convinge o gaina sa zboare, pentru ca pur si simplu nu o intereseaza. Daca se va simti amenintata, va zbura totusi, atat cat sa se salveze.

Multi (si cand spun multi, ma gandesc la majoritatea) nu vor sa recunoasca in ruptul capului ca le e frica. Si ma refer aici la fricile de baza, cea de batranete, de moarte, de saracie, etc. Totusi, la toti ne e frica, doar ca la unii mai putin. Si ei sunt cei care ajung mai departe. Cel mai simplu mod de a afla de ce ti-e frica e sa scoti lista cu ceea ce iti doresti si sa o citesti cu atentie. Iar daca nu ai o lista cu ce iti doresti inseamna ca ti-e frica sa te privesti in oglinda.

O pisica neagra

Am vazut multe locuri, impresionante. Domul din Koln, spre exemplu, este exact expresia a ceea ce a insemnat Germania pentru mine, ceva mare, si complex, impunator, langa care te simti.. un nimic.

Am vazut Rinul, dar n-am ajuns la Lorelei. E ciudat, cu cateva saptamani in urma am inceput sa recitesc "Acea fata frumoasa" si acum, cand m-am intors, "povestea" ajunge exact in Koln .. in locuri de unde tocmai am plecat.

NU pot sa descriu starea pe care o am (de aia nici nu am scris nimic pana acum, am sperat ca sentimentele se vor "aseza", dar a trecut o saptamana, si in loc sa fie mai bine, parca e mai rau) dupa cele cateva zile petrecute acolo. Am spus mereu ca nu vreau sa ies din tara pentru ca imi va face rau, si am avut dreptate.

Editia din "Acea fata frumoasa" pe care o citesc are bun de tipar 1975 (si nu sunt sigur daca e prima). Acum 33 de ani (!!!) Radu Tudoran noteaza, despre circulatia din Germania: "fara sa-si ambaleze motoarele, fara claxoane si fara scrasnete de frane." Ce spune asta despre noi, daca acum (cel putin) 33 de ani, mergand acolo, cineva observa lipsa claxoanelor, a scrasnetelor de frana si a motoarelor ambalate ??? Cate masini erau acum 33 de ani, in Bucuresti, cati "corporatisti" nesimtiti (care aparent sunt sursa tuturor relelor...), cati "colorati" care luau carnetul pe "spaga" cati "parveniti" cu GIPURi, cati "poponeti cu lamborghini" ?? Si totusi... cand plecai, simteai lipsa claxoanelor si a franelor violente... Hmm. Ma opresc aici, ma abtin de la comentarii. De fapt, un singur comentariu.. nu avem nici o sansa, niciodata, oricat de mult ne-am ascunde in jurul unor minciuni puerile.

Nu vreau sa scriu despre cum noi suntem intr-un fel sau altul. Sa nu ma judecati daca asta e tonul, dar asta simt.. vreau doar sa scriu tot ce-mi amintesc, asa cum imi amintesc. Eu sunt oricum un "exagerat".

Simtul penibilului il am dus la extrem, mi se face rusine cand vad (chiar si la televizor) pe cineva care se face de ras, nu ma pot uita, simt ca trebuie "sa schimb canalul". Asta e sentimentul pe care l-am avut in aeroport la Baneasa cand am vazut cum se ingramadeste lumea la iesire, sau la urcarea in autobuz, nici nu mai spun la urcarea in avion, cand am fost "luat pe sus", impins, lovit cu genti, etc. Nu a fost nimic neobisnuit, trec in fiecare zi prin asta la metrou sau la tramvai, sunt obisnuit si am invatat si eu sa dau din coate. Sa nu dati ochii peste cap, dar erau nemti care stateau linistiti, in spate, si asteaptau sa treaca "puhoiul".

Am fost socat de negrul impecabil al asfaltului cand am aterizat, in Germania. Apoi am fost fascinat de cum se ingramadeau aceiasi oameni de mai devreme la controlul pasapoartelor. Ramasi ultimii, in spate, am remarcat, la un moment dat (stiu, sunt un nesimtit) "Uite-i pe romanii nostri cum se ingramadesc, sa nu piarda randul" si am fost taxat cu o privire ucigatoare din partea cuiva. Recunosc, ma simtisem in siguranta, credeam ca in spate, la capatul "randului" ramasesera doar "straini". Sunt un nesimtit, imi vorbesc de rau pe cei de un sange cu mine, ma simt superior, si tocmai prin asta - nu sunt.

Am fost fascinat de peisajul autostrazii, apoi mi-am dat seama ca nu ma fascina relieful (care e, cu indulgenta spus, insipid) ci mai degraba faptul ca marginile autostrazii erau ingrijite. (Atat asfaltul cat si iarba, tufele, sau ce mai era acolo, imaginea e stearsa, a ramas doar senzatia de confort. Am sa mai vorbesc de confort.) Am ajuns intr-un orasel si intr-un cartier unde era atat de liniste incat am simtit ca imi vine sa plang. Imi vine sa plang si acum, cand scriu. Mi-a venit sa plang cand mi-au zambit primii doi oameni (necunoscuti) pe care i-am intalnit, acolo, pe stradutele mici. Nu un salut, un zambet schitat.

Am inceput sa simt cu adevarat socul cand am iesit cu masina pe strazi, si nu era aglomerat (era chiar opusul aglomeratiei, dar asta e de inteles pentru un oras mic). Asta nu schimba insa cu nimic faptul ca se circula atat de calm incat m-am simtit inconfortabil, ciudat. Confortabil, sa nu te preseze nimeni, cand nu esti foarte hotarat, sa ai loc unde sa parchezi daca ai nevoie, sa nu trebuiasca sa te feresti de gropi. Sa poti lasa GPS ul pornit in masina, in parbriz, si sa pleci timp de 10 minute. Da, stiu, sunt un exagerat. Am intrat intr-un Real, atunci in prima zi .. la fel de anost ca un magazin de la noi. Asta m-a facut sa cred ca din punctul asta de vedere, suntem la fel, dar m-am inselat. Ajung si la magazine, mai tarziu.

Psihic si fizic am fost alt om acolo. M-am trezit in fiecare zi la ora 6 dimineata, pe lumina, am facut eforturi sa mai dorm, pana la 8 macar. Si m-am culcat destul de tarziu, dupa zile pline, cu sute de kilometri si stress - dar fara sa pot spune ca sunt "mort de oboseala". A fost o exeprienta ciudata, cea a zilei care tine de la 6 pana aproape de 11 seara. Lumina care aici imi lipseste. Despre mancare, nu pot sa scriu obiectiv. Nu am mancat "in oras", am mancat "in casa". Doar cuvinte de lauda, altceva ce o sa-mi lipseasca aici.

Nu are rost sa povestesc tot ce am vazut si ce am facut ... ideea e ca ficare suta de kilometri si fiecare ora si zi in plus imi consolida ideea asta de "confort" pe care o regaseam in toate in jurul meu. In curatenie, in ordine, in liniste, in calm. Acelasi calm pe o sosea ingusta, de tara, ca si pe autostrada in mijlocul unui blocaj care tinea pe 7 kilometri.

Am cumparat doua camasi intr-un magazin mare si aglomerat (urasc magazinele, urasc sa cumpar haine). Mi s-a parut atat de natural sa aleg ceva ce imi place, undeva unde nu te impinge nimeni ca sa isi faca loc printre rafturi, unde oamenii isi cer scuze inainte de a se intampla ceva, facandu-ti loc sa treci (si nu cu politetea exagerata a americanilor, nu fals, ci .. implicat), unde nu iti smulge nimeni haina la care te uiti din mana, unde am putut sta 10 minute in fata unei camasi ca sa ma pot hotara (in ritmul meu, asa gresit cum sunt eu) fara sa simt ca incomodez pe cineva si fara sa ma simt un ciudat.

Am stat jumatate de ora pe o banca intr-o intersectie foarte circulata si am inceput la un moment dat sa remarcam ca nu se aud claxoane, si nu miroase a fum de esapament. Am remarcat copacii si verde-le de pe strada si de pe trotuare, si cladirile frumoase. Si oamenii linistiti. Oameni care aveau grija sa te evite, care se uitau cand mergeau, si erau atenti sa nu te loveasca cu bicicleta pe care mergeau (!!!!) sau .. eu stiu, caruciorul de cumparaturi.

Nu am vazut pe nimeni sa se certe la casele de marcat (nu intelegeam mai nimic din ce se vorbea, dar iti dai seama ca totusi vanzatoarele lor sunt foarte amabile) Pe de alta parte, sunt povestile cu casieritele care trec de mai multe ori acelasi produs pe bon, daca nu esti atent, ca sa poata fura marfa din magazin. Povesti pe care le cred, mai ales ca sunt din sursa sigura, din familie, si pt ca e vorba de casierite ne-nemtoaice. Stiu, sunt nesimtit.

Am fost intr-un magazin de electrice si electronice, un mediagalaxy de-al nostru, dar in care toate televizoarele aveau telecomanda si puteai sa le incerci, in care erau aparate de aer conditionat care functionau (am povestit ce am patit eu cand voiam sa-mi cumpar AC la noi, anul trecut?), unde erau esspressoare (de bucatarie, nu profesionale) care functionau, cu pahare de plastic si diferite pachete de cafea alaturi, ca sa poti incerca !!!!! Compara asta cu sentimentul de umilinta pe care il ai cand te trateaza de sus un barbos nespalat de 35 de ani , care mai mult ca sigur nu a terminat liceul, dupa cum vorbeste, intr-un magazin din Bucuresti, in momentul cand il intrebi detaliile tehnice (care nu sunt afisate) pentru un produs.

M-am simtit bine pe autostrada ascultand la radio melodiile din topurile "europene" pe care le ascult pe "radio" online, la BBC Radio1, melodii pe care nu le-am auzit niciodata la noi, pe kiss sau 21. M-am simtit bine cand am vazut ca in parc sub leagane, tobogane sau altele de gen este cauciuc pentru ca eventual copilul sa nu cada pe ciment (idiotilor!!!). M-am simtit mic intr-un parc construit acum (cati?) ani de Hitler, parc in care aleile largi erau de zgura (atat de curat cum nu am vazut decat pe terenuri de tenis, la televizor, evident) si incadrau straturi de flori care pareau desenate. E coplesitor, sentimentul de ordine si de curatenie - nu stiu cum sa il descriu.

Ceea ce m-a facut sa ma simt cu adevarat deprimat a fost imaginea celor trei iepuri care se jucau in iarba intr-un sens giratoriu, in oras. !!! Incearca sa iti imaginezi, o intersectie circulata, un oras in mijlocul caruia - intre atat de multe nivele de asfalt sub si deasupra pamantului - trei iepuri topaie pe gazonul dintr-un sens giratoriu. Pentru mine ala a fost momentul cand mi-a parut rau ca urmaza sa ma intorc in Bucuresti. Am stiut tot timpul ca asa o sa se intample, si s-a intamplat. Apoi am mers prin parc prin iarba proaspat cosita, am fotografiat lebede si rate care treceau nepasatoare pe langa tine, pe alei (acum sunt sigur ca povestile cu tigani care mancau lebede in Austria sunt reale. Atat timp cat am vazut lebada la 1 metru de mine, intr-un parc public, si ea nu fugea nicaieri, fiind obisnuita cu oamenii ... ) Am vazut in parc "telefoane" radio autonome, alimentate cu panouri solare, de la care puteai alerta pompierii despre incendii (asta am inteles din ce era desenat pe ele... banuiala mea este ca scopul real e protectia lebedelor... mai in gluma, mai in serios, nemtii n-au fost pregatiti , si probabil in continuare nu sunt, pentru "noi").

Am fost si in Olanda, unde mi s-a parut ciudat - strazi pustii si hartii aruncate pe jos. Si totul parca mai ..."mic". La fel de liniste totusi, si un aer atat de curat incat nu-mi venea sa cred. S-ar putea sa aiba legatura cu faptul ca pe strada erau sute de bicilete, si doar trei masini. Am spus ca n-am vazut in 1500 de kilometri decat trei sau patru suv-uri? Si ca erau pe autostrada, si 2 din ele probabil tractau rulote? Am vazut multe locuri, impresionante. Domul din Koln, spre exemplu, este exact expresia a ceea ce a insemnat Germania pentru mine, ceva mare, si complex, impunator, langa care te simti.. un nimic.

Drumul de intoarcere l-am facut pe sosea. 1500 de kilometri de autostrada, in care simti cum mergi spre est. Germania, apoi Austira si Ungaria, exact asa cum mi s-a spus, fac o trecere treptata spre tot ceea ce inseamna "Est". Insa nimic nu te pregateste de ceea ce te asteapta odata ce ai trecut granita, in Romania (pentru ca e singura granita pe care am trecut-o, noi suntem inca delimitati - "dincolo" nici nu mai stii cand treci dintr-o tara in alta) Nimic nu te pregateste pentru gropi, pentru aglomeratie, pentru claxoane si flashuri de faruri, pentru manevre fara semnalizari, pentru rovignete inexistente, pentru functionari plictisiti si nesimtiti, galagie, poluare si nesimtire. Ramai doar cu amintirea unor iepuri care topaie linistiti intr-o intersectie.

Oricum, am adus o parte din starea de bine acasa cu mine. O "pisica" neagra, ce altceva...