Pentru un om caruia i s-au indeplinit mereu dorintele, cel mai greu e sa aleaga ce sa-si doreasca. Mi-e greu sa-mi refuz dorintele. Totusi... a trebuit sa invat asta. Mai am de lucrat, nu sunt inca perfect (si cat de greu mi-e sa recunosc asta...).
Mi-am dat seama, la un moment dat, ca ceea ce mi se intampla acum e ceea ce mi-am dorit, acum mult mult timp in urma. Eram "prins", inconfortabil, intr-o situatie pe care nu mi-o doream, nu-mi placea. Si mi-am dorit altceva. Doar ca, la fel ca in povesti, n-am avut grija la ce mi-am dorit. Am formulat pe cat de corect si complet mi-am dorit - si a iesit perfect, pentru ce am cerut. Ca intotdeauna. Doar ca nu a iesit perfect. A iesit chiar departe de a fi perfect. Pentru ca acum ma simt la fel de prins, inconfortabil si intr-o situatie pe care nu mi-o doresc si nu imi place. S-a schimbat doar decorul. Care corespunde totusi perfect cu ceea ce am dorit atunci.
Superficialitatea asta a fost cel mai mare dusman al meu, intotdeauna. Am invatat multe lectii grele, de asta n-am trecut inca. Ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa se intample. Am invatat sa tac. Am invatat sa zambesc superior. Am invatat sa citesc printre randuri, am invatat sa ascult nu doar sa aud. Urmatoarea lectie importanta e sa invat asta cu formularea corecta si completa a dorintelor.
Unul din pacatele mele capitale e uitatul in urma si ridicatul din umeri. Asa se intampla cand stii ca poti sa obtii tot ce vrei. Te uiti in trecut, iti dai seama unde ai gresit, si ridici din umeri, zicand "asta e". Ma uit la ce am, iar pentru cele care ma nemultumesc n-am niciun cuvant bun, am doar "asta e". Confortul asta al "daca vreau cu adevarat, o sa am" are o parte intunecata, foarte insidoasa. Cu fiecare dorinta indeplinita, creste o samanta de frica. Pentru ca fiecare dorinta indeplinita, isi arata dupa un timp "imperfectiunea". La urmatoarea dorinta, cineva sopteste in ureche "ai grija, ai grija".
Si asa, am invatat sa refuz. Imi doresc, ascult vocea, imi amintesc, refuz. Si totusi... Unde se duce dorinta asta? Poate e mai bine sa petrec mai mult timp cu formularea, in loc sa o refuz pur si simplu. Aici sunt, la discutia asta cu mine, acum. In loc sa imi feresc privirea de la tot ce vreau si de la tot ce se intampla gresit, de frica de a nu mai gresi inca o data, trebuie sa-mi fac curaj sa formulez mai bine.
Nu mi-a placut niciodata acest "ai grija!". Are multe nuante, cel mai des e "parintesc", direct interesat si binevoitor. Uneori, are o urma de repros, un atac voalat. Alteori e o amenintare pe fata. Cel mai des e o vorba aruncata, un "la revedere" fara substanta.
Si nite ca am ajuns sa mi-l spun singur. Si stau in fata usii, spunandu-mi singur "ai grija", enervandu-ma pe mine ca imi spun asta, dar inca nu sunt hotarat sa ies nicaieri. Pentru ca, poate pentru prima oara, sau cu siguranta mai mult ca niciodata, acest "ai grija" de acum e primul pe care il simt cu adevarat. Stiu - mai bine ca oricine, cum altfel - ca ingrijorarea e reala.
Chiar trebuie sa am grija.
