1. La vest apare un munte
2. Prizonier
Din cladirea de sticla unde lucra M, in majoritatea timpului se vedea un Bucuresti diferit. In primul rand, era un Bucuresti foarte verde. Adevaratul Bucuresti era ascuns undeva in departare, dincolo de un lac, dincolo de un parc care, vazut de sus, parea o mica padure. De fapt, chiar era o mica padure - doar ca o padure a unor copaci speriati, tinuti prizonieri intre betoane.
In departare, linia orizontului era intrerupta din loc in loc de cele cateva cladiri mai inalte ale orasului. Mult gri inform, din care se ridica din cand in cand o mica idee de sticla. Undeva in spate se profila Casa poporului - si Catedrala, care evolua zilnic si se apropia incet, insistand sa creasca mai mare si mai inutila cu fiecare zi.
In ziua aceea, drumul pana la birou fusese - parca - mai lung ca oricand. Sa conduci in Bucuresti nu e niciodata un lucru simplu - si nici placut - mai ales cand te duci spre serviciu, dimineata. Dar e cu atat mai complicat si neplacut cand tocmai ti-a vorbit o pisica, in gand, dupa ce ai vazut un munte care a aparut din senin. "Tehnic vorbind, dintr-un nor", se gandi M, in timp ce claxona nervos un taximetrist care blocase intersectia.
Bucurestiul e un oras pervers, care te atrage, te amageste, iti da sa incerci orice vrei - pana devii dependent. Si, in final, prizonier. Ca in versurile de la Hotel California, orasul e programat sa te primeasca, cu gust dulceag de sampanie scumpa si sunet difuz, de petrecere decadenta. Majoritatea oamenilor de aici traiesc un chin - si se vede cu ochiul liber. Atunci cand au venit aici, erau calatori, vanatori, in cautare de ceva, poate un refugiu, poate un loc sa se ascunda - sau poate o viata mai buna. Unii dintre ei au ajuns "acasa". Dar marea majoritate sunt doar prizonieri - si nici macar nu isi dau seama. Si Bucurestiul stie asta, si se strange in jurul lor, zi de zi, ii tine captivi, le asalteaza simturile pana le desfiinteaza cu totul, ii incoloneaza in directii inutile si ii hraneste la liber cu agresivitate si nihilism.
E greu sa iti dai seama ca esti prizonier, in Bucuresti. Fiecare strada e strajuita de cladiri din ce in ce mai inalte, dupa care nu ai ce sa mai vezi. Pana si mesajele de ajutor cu "Priveste cerul" au fost de mult acoperite de straturile de cenusa de la esapamentul sutelor de mii de masini care circula fara rost. Oamenii au uitat ca undeva in departare, dupa cladiri, exista si altceva. Au uitat - iar sansele sa-si aminteasca sunt mai slabe cu fiecare zi. Clipa dupa clipa, paianjenul gigant isi tese panza in jurul lor. Iar celor care, din inertie, vor sa mai plece - nu le este nimic interzis. Dar le este din ce in ce mai greu.
Drumurile care leaga Bucurestiul de lumea reala sunt din ce in ce mai aglomerate. Si, cu fiecare clipa care trece, paianjenul tese si tese. Vrei sa scapi? La munte, la mare? Acasa? Poti, dar o sa te coste. O sa te coste timp in care o sa vezi doar masinile - aceleasi - pe care le vezi si in coloanele din drum spre birou, si o sa respiri - aceleasi - noxe de la masinile care au facut rar-ul cu spaga. Iar daca insisti, o sa te coste din ce in ce mai mult, pana o sa te coste chiar viata, pe una din soselele prea aglomerate de soferi cu mintile hranite cu agresivitate si fum de diesel. Daca insisti sa pleci, pana la urma vei deveni o carcasa uscata, mumificata undeva pe panza cu fire subtiri de asfalt, din mijlocul careia capitala europeana - cu cefalotorace si abdomen nesegmentat - rade stirb, tusind din cand in cand de la noxe.
Si totusi, din loc in loc, Bucurestiul permite cate o cladire inalta, de unde poti vedea pana departe. Dar si de aici, de sus, orizontul se strange cu fiecare zi, ascuns de noxele rosiatice care plutesc peste tot. Tutusi, pentru cei care sunt dispusi sa plateasca pretul, exista speranta sa vada ca orasul se termina undeva. Dincolo, este ceva. Inca mai este ce era "inainte". Pretul e greu de platit. Paianjenul nu face afaceri proaste. Pentru fiecare om pe care il pierde, inghite mii. Castelele inalte te atrag cu mirajul orizonturilor nemarginite - cand defapt sunt doar pereti din ce in ce mai inalti. Geamuri mari, prin care nu ajungi sa te uiti niciodata, fiind prea concentrat in ecranele mici. Iar cand te uiti, uiti sa privesti departe, privesti in jos, la aglomeratie. Iar uneori te vezi reflectat in geam, si nu mai vrei sa privesti la nimic.
M statea acum in fata geamului inalt, din castelul de sticla, uitandu-se neincrezator spre munte. Pentru ca da, era un munte acolo unde ieri, cand plecase, nu era decat linia orizontului, neintrerupta. Un munte frumos, parca desenat, cu creasta acoperita de zapada. Da, vreau sa merg, gandi M, si il trecu un fior.
In spatele lui se auzi notificarea de la email. Si inca una. Si inca una. M stranse din din dinti, si se aseza pe scaun, cu spatele la geam. Prizonier.
