Am multe... Pe care din ele?
Prima oara nu remarcasem ca ai ochii verzi
(In)certitudine
Ai disparut pur si simplu
3 de (Postare fara titlu) - 2 povesti si niste reflectii despre viata din oras
Linistea nebuna
Femeile sunt frumoase cand iubesc
1 varianta la Decompensare
Si
2 variante la Joaca de-a jocul
Deci?
06 iunie 2011
Confuzie, cu siguranta
Incerc sa-mi amintesc de tine, cum erai. De unde am pornit si unde am ajuns. Nu vad decat momente intermediare, amintirile sunt doar momentele de emotie. Nu gasesc motivatia momentelor respective, parca n-au nimic in spate, sunt ca secvente de film.
Sunt emotionat si acum, parca urmeaza sa dau un examen. Cred ca pana la urma chiar asta se si intampla. Mi-e greu, si n-are cine sa ma ajute. Probabil asta e si examenul, singuratatea.
Sunt confuz, as putea sau ai putea spune. Nu stiu ce sa fac, nu reusesc sa ma hotarasc, etc. Prostii.
De "stiut" stiu ce "trebuie" sa fac. De simtit, la fel, simt exact ce vreau sa fac. Da, sunt diferite intre ele, dar pana la urma nici asta nu conteaza, pentru ca stiu si ce am sa fac pana la urma, la fel cum am facut mereu pana acum, am sa fac ce trebuie, nu ce simt. De ce? Pentru ca evidenta arata ca dupa un timp orice "simt" se dilueaza si se transforma in altfel de "simt". Da, se schimba si concretul, de multe ori, dar nu trebuie sa justific ceva care se schimba independent de mine, nu? Vezi, acum stii de ce fac ce trebuie si nu ce simt. Era complicat? E si asta o scuza, o minciuna, o ce? Zi-mi, contrazi, desfiinteaza, explica, convinge, incearca. Da, am nevoie de lupta asta, pentru ca altfel e doar singuratate, si e grea. Nu valoreaza nimic, nu schimbi nimic, nu ma ajuti - nici nu ma impiedici, dar esti aici, pentru mine. Poate pentru tine, pana la urma, dar rezultatul e acelasi. Esti aici cu mine, poate e mai bine zis asa. Da, am nevoie de tine.
S-a terminat jocul, s-a terminat trist, ca de obicei. Prea tarziu, ca de obicei. Nu stiu cine a castigat, ca de obicei. De fiecare data e mai greu, ca de obicei. S-a terminat si totusi ma agat de ce a mai ramas din el, nu vreau sa se termine asa, vreau sa, vreau sa, vreau sa. Stiu ca nu fac bine ce fac, stiu ca e greseala dupa greseala, dar cine le numara, si dupa ce barem? Vreau sa mai stau putin. Vreau sa ma mai amagesc putin. Sa ma pot minti, inca putin. Mi-e frica de maine, mi-e frica de mine. Simt caldura asta din piept, simt ca-mi face rau, n-o mai pot minti cu nimic, trebuie sa ma opresc. O sa suferim in tacere, in uitare, in razbunare, in grija, in incercarea de a ne inlocui, o sa reusesc - o sa reusesti. Nu o sa pot(i) uita, niciodata. O sa suferim in raceala, in nimicul care ramane, in lipsa de explicatie, in minciuna justificarii, in absurdul singuratatii. In absurdul.
Dupa aproape doua saptamani departe de viata mea, s-a schimbat totul si nimic. Nu inteleg cum nu se intelege asta. Am invatat, teoretic, sa accept ca ceea ce este, este. Sunt revoltat, nu pot sa accept.
Lucrurile, din afara, se vad limpede, si totul se transforma in jena, in rusine de-a dreptul. Asta sunt eu? Pot macar sa spun ca asta "eram" eu? Pot sa fiu altcineva? Sigur ca pot! Pot?
Durerea m-a transformat, treptat, cu fiecare zi, m-a silit sa ma uit, legat de maini si picioare. Si atat. Fara sa pot face nimic, fara sa pot spune nimic. Am protestat, sigur!, dar la ce folos, nu e nimeni care sa poata face ceva. Sa poata face nimic.
M-am negat, nu sunt eu, nu e vina mea. M-am infuriat, am negociat si m-am deprimat. Ramane sa mai accept, dar asta nu sunt pregatit sa fac. nu am ce sa accept, nu vreau sa accept, vreau sa fie totul ca mine, de cate ori se trece de la negociere la depresie si inapoi?
Departe de "mine", am acceptat ca trebuie sa schimb totul. Sunt pregatit. Sunt gata, imi notez lucrurile care "conteaza", mi le recit, ceremonial. Faci mici pasi catre ele.
Indopat cu calmante, analgezice, sau ce-o fi ele, traiesc in confuzie. Atavic, nu mai gandesc, simt. Nu mai conteaza nimic, doar vreau, urasc, iubesc, sunt gelos, agresiv, distrugator, autodistructiv. Vreau sa treaca. Vreau linistea, raceala, gustul amar al deciziei, vreau sa dispara senzatia.
Simt ca-mi fac rau, nu ma pot opri. Asa "trebuie".
Maestre, n-am nimic in minte, ce sa fac?
Scapa de el!
Cum sa scap, daca e nimic?
Atunci poarta-l cu tine..
Maestre, Fără cuvinte şi fără tăcere îmi poţi spune ce este realitatea?
Maestrul îi dădu un pumn în faţă.
Sunt emotionat si acum, parca urmeaza sa dau un examen. Cred ca pana la urma chiar asta se si intampla. Mi-e greu, si n-are cine sa ma ajute. Probabil asta e si examenul, singuratatea.
Sunt confuz, as putea sau ai putea spune. Nu stiu ce sa fac, nu reusesc sa ma hotarasc, etc. Prostii.
De "stiut" stiu ce "trebuie" sa fac. De simtit, la fel, simt exact ce vreau sa fac. Da, sunt diferite intre ele, dar pana la urma nici asta nu conteaza, pentru ca stiu si ce am sa fac pana la urma, la fel cum am facut mereu pana acum, am sa fac ce trebuie, nu ce simt. De ce? Pentru ca evidenta arata ca dupa un timp orice "simt" se dilueaza si se transforma in altfel de "simt". Da, se schimba si concretul, de multe ori, dar nu trebuie sa justific ceva care se schimba independent de mine, nu? Vezi, acum stii de ce fac ce trebuie si nu ce simt. Era complicat? E si asta o scuza, o minciuna, o ce? Zi-mi, contrazi, desfiinteaza, explica, convinge, incearca. Da, am nevoie de lupta asta, pentru ca altfel e doar singuratate, si e grea. Nu valoreaza nimic, nu schimbi nimic, nu ma ajuti - nici nu ma impiedici, dar esti aici, pentru mine. Poate pentru tine, pana la urma, dar rezultatul e acelasi. Esti aici cu mine, poate e mai bine zis asa. Da, am nevoie de tine.
S-a terminat jocul, s-a terminat trist, ca de obicei. Prea tarziu, ca de obicei. Nu stiu cine a castigat, ca de obicei. De fiecare data e mai greu, ca de obicei. S-a terminat si totusi ma agat de ce a mai ramas din el, nu vreau sa se termine asa, vreau sa, vreau sa, vreau sa. Stiu ca nu fac bine ce fac, stiu ca e greseala dupa greseala, dar cine le numara, si dupa ce barem? Vreau sa mai stau putin. Vreau sa ma mai amagesc putin. Sa ma pot minti, inca putin. Mi-e frica de maine, mi-e frica de mine. Simt caldura asta din piept, simt ca-mi face rau, n-o mai pot minti cu nimic, trebuie sa ma opresc. O sa suferim in tacere, in uitare, in razbunare, in grija, in incercarea de a ne inlocui, o sa reusesc - o sa reusesti. Nu o sa pot(i) uita, niciodata. O sa suferim in raceala, in nimicul care ramane, in lipsa de explicatie, in minciuna justificarii, in absurdul singuratatii. In absurdul.
Dupa aproape doua saptamani departe de viata mea, s-a schimbat totul si nimic. Nu inteleg cum nu se intelege asta. Am invatat, teoretic, sa accept ca ceea ce este, este. Sunt revoltat, nu pot sa accept.
Lucrurile, din afara, se vad limpede, si totul se transforma in jena, in rusine de-a dreptul. Asta sunt eu? Pot macar sa spun ca asta "eram" eu? Pot sa fiu altcineva? Sigur ca pot! Pot?
Durerea m-a transformat, treptat, cu fiecare zi, m-a silit sa ma uit, legat de maini si picioare. Si atat. Fara sa pot face nimic, fara sa pot spune nimic. Am protestat, sigur!, dar la ce folos, nu e nimeni care sa poata face ceva. Sa poata face nimic.
M-am negat, nu sunt eu, nu e vina mea. M-am infuriat, am negociat si m-am deprimat. Ramane sa mai accept, dar asta nu sunt pregatit sa fac. nu am ce sa accept, nu vreau sa accept, vreau sa fie totul ca mine, de cate ori se trece de la negociere la depresie si inapoi?
Departe de "mine", am acceptat ca trebuie sa schimb totul. Sunt pregatit. Sunt gata, imi notez lucrurile care "conteaza", mi le recit, ceremonial. Faci mici pasi catre ele.
Indopat cu calmante, analgezice, sau ce-o fi ele, traiesc in confuzie. Atavic, nu mai gandesc, simt. Nu mai conteaza nimic, doar vreau, urasc, iubesc, sunt gelos, agresiv, distrugator, autodistructiv. Vreau sa treaca. Vreau linistea, raceala, gustul amar al deciziei, vreau sa dispara senzatia.
Simt ca-mi fac rau, nu ma pot opri. Asa "trebuie".
Maestre, n-am nimic in minte, ce sa fac?
Scapa de el!
Cum sa scap, daca e nimic?
Atunci poarta-l cu tine..
Maestre, Fără cuvinte şi fără tăcere îmi poţi spune ce este realitatea?
Maestrul îi dădu un pumn în faţă.
trei ani
am mai mult de o saptamana de cand n-am mai fost "la birou". ar trebui sa ma duc maine. tocmai mi-am dat seama ca au trecut exact trei ani. mi-a venit sa rad.
ma mai duc?
ma mai duc?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)