Aseara, la 5 minute dupa ce am scris "Cam atat..." si am inchis calculatorul, mi-am dat seama ca totusi mai sunt atatea de spus. Aglomeratia de pe strazi, parcul Crangasi, gratarele de la scara blocului, soferii frustrati, locul meu de parcare, brelocul de 30 de euro, cum am jefuit a doua oara un magazin de paine. Stai, asta ultima e a lui Murakami. Acum sunt in bucatarie, si fara internet ca sa ma pot concentra...
De prima oara cand am pus piciorul in Bucuresti (in Gara de Nord, acum .. 10 ani?) orasul asta pentru mine a insemnat in primul rand - si mai mult decat orice altceva - aglomeratie. In timp a devenit o obsesie.
Am cunoscut Bucurestiul la volanul unei Dacii in care aveam si nu aveam incredere, dupa sute de kilometri de sosea libera, pe care eram doar eu si zgomotul motorului care acoperea Europa Fm, singurul post pe care il “prindeam” tot drumul. Biata masina fiind depasita (fizic si moral) nu aveam cu cine sa ma iau la intrecere, deci kilometru dupa kilometru eram doar eu, oboseala si gandurile. Soarele rasarea uneori la Adjud, uneori la Focsani, peisajul il steam pe de rost, de ganduri nu m-am plictisit niciodata.
Am inceput sa traiesc cu adevarat aici strain in aglomeratia ASE-ului (dupa alti patru ani intr-o facultate la fel de aglomerata, totusi niciodata asa…ostila), inghesuit in tramvaiul 32, dezorientat in metrou, pierdut in Romana sau Victoriei, nervos in Carrefour si in drum spre servici pe Mosilor.
Acasa mereu era altfel (am scris si depre asta, acum doi ani, cred) si dupa un timp am desoperit ca diferenta era ca acolo nu trebuia sa ma feresc de oameni pe strada. Incet, tot ce ma irita in Bucuresti (inghesuiala din tramvaie, oamenii cu privire tampa care nu te lasa sa cobori din metrou sau troleu, cei care te vaneaza cu carutul de cumparaturi printre rafuri) s-a redus la a te feri de oameni pe strada. Am dezvoltat o obsesie sufocanta (si da, stiu ca suna bolnav, asta sunt) pentru momentele cand trebuie sa ma feresc din fata unui adolescent cu ipodul in urechi pe care nu-l intereseaza pe cine „ia inainte”, sau cand trebuie sa ocolesc un pensionar care se opreste brusc in mijlocul trotuarului. I-am facut prosti, cretini, nesimtiti, animale, i-am urat din tot sufletul, am simtit nevoia sa ma razbun pentru santurile ramase neacoperite cu lunile sau pe masinile parcate aiurea pe trotuar.
Si intr-o zi - saptamana trecuta chiar - am ... descoperit apa calda. Suntem toti in aceeasi mizerie, suntem prea multi, e prea aglomerat. Nu ma vaneaza nimeni, pensionarul nu se opreste doar ca sa-l ocolesc eu, nu mi-a declarat nimeni MIE razboi. E adevarat ca e un razboi, dar de saptamana trecuta refuz sa mai lupt in el. (Nu mai stiu cine a spus, dintre cei pe care i-am cunoscut in clasa a 12-a la Filosofie, ca exista intotdeauna o alternativa –chiar si pentru un razboi la care esti obligat sa lupti - sinuciderea) (nu, nu vorbesc de sinucidere .. : ) ) (daca aveam net, paream mai inteligent acum, nu? ... as fi stiut cine a spus ca .. )
Si oricat de cretina pare revelatia asta (si da, realizez ca e cretina ... ok, poate puerila e un cuvant mai bun) de atunci imi tot repet ca nu e nimeni vinovat (cel putin nici unul dintre cei cu care ma inghesui pe strada). Probabil as gasi vinovatii (daca as fi interesat, dar nu sunt) intre cei care ne cheltuie banii si nu ne repara trotuarele si nici nu ne fac altele noi. Dar sa arati cu degetul e usor, cand nu esti dator sa gasesti solutii, si asta am invatat alta data.
....
Prima oara am vazut un gratar „intre blocuri” din tramvai, intr-o dimineata de joi (imediat lamuresc si aceasta zi precisa a saptamanii), in drum spre servici. M-am revoltat, si am continuat sa o fac, la fiecare „nou” gratar vazut la scara blocului sau pe marginea strazii, pana astazi la ora 8, cand am ajuns acasa (pe jos) de la servici.
Era joi, si stiu sigur asta, pentru ca m-am intrebat cum e posibil sa faci gratar joi dimineata, cat de iresponsabil, de lipsit de perspectiva, de ...gresit e asta. Si eram prost. De cand m-am mutat in Crangasi (de fapt, de cand m-am mutat in Crangasi si a „venit caldura”) am vazut gratare facute pe trotuar in fiecare sambata si duminica. Si am simtit repulsie, mila, condescendenta – si i-am facut prosti, am clatinat din cap, am ras de ei (singur si cu prietenii mei) si i-am recunoscut in campaniile Guerilla. Am fost mai aproape de adevar cand i-am invidiat, pentru cateva secunde, cu gandul la „cum era” acum cativa ani, la padure, la munte, la brazi, la foc, la ... libertate?
Si azi i-am inteles, si mi-au fost dragi ca niste prieteni, cu gratarul lor pe marginea trotuarului, cu bere si cu manele cu tot. I-am inteles, luni seara la ora 8, si m-as fi asezat langa ei, pentru portia mea de libertate. Mi-e dor.
Am zis ca sunt prost. Da, sunt prost, ca n-am inteles ca pot, si ca trebuie, ca vreau. De ce (sa) ma simt vinovat ca acum ma plimb cu bemveul si mi-e dor de mirosul de benzina si esapament de la dacie? De ce sa ma simt vinovat ca vreau sa ma duc la Neptun, nu la greci? Mi-e dor de libertatea aia marunta, mie dor de sentimentul ca „nu trebuie” nimic. Sa ma plimb prin oras, in pantofi, si sa ma pot aseza la gratar, in camasa. Orice ar spune asta despre mine.
Asta am regasit azi, libertatea sa vreau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu